Ceasul de Har

Viața e un greu Labirint

Iar printre nenumărate fundături

Căutăm neâncetat ieșiri

Prin probleme pășim lent.

Viața oamenilor aparent diferită

Dar e același Labirint de alegeri

Care defapt nu te duc nicăieri...

Capcană deasupra simturilor, e spirituală.

E o iluzie că ești liber

Doar pare că înaintezi

Dacă o clipă te-ai gândi sincer

Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.

Când ne comparăm viața cu alții

Riscăm să devenim pierduți

În Labirintul dezamăgirii

Cădem victimele Întristării.

Dar rămâne întrebarea 

Cum ai putea să-ți găsesti calea?

Prin Labirintul amețitor

Când ești la capătul puterilor.

Urmările Labirintului sunt moartea spirituală

Dar căutarea ta tot continuă

Nimic parcă nu te satură

Te roade foamea imaterială.

Adevărul este cheia Labirintului

Broasca-i dragostea față de alții

Și toate Labirintele se vor prăbuși

Liber vezi lumea cu alți ochi.

Frumusețea altora,

umblă moartă inaintea celorlalti

neputând cunoaște

lacrima lor amară...

si lumea amarată se topește ologită,

sub răceala lor.

Frumusetea ta,

eclipseaza tot ce am vazut

in umbrosul meu trecut,

caci e inrădacinata, in inima ta

in inima aceea de copil sensibil...

Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime

pentru ca naște viată, cu razele ei calde,

precum soarele primăvara

topește zăpada si înverzește natura

ca să-i intretină viața plăpândă.

În ochii tăi,

am văzut mai mult decât sclipiri...

Deslușit-am aripile morții

ce te ascundeau în întunecime

și îndoiau lumina dimprejurul tău,

ca nimeni, să nu înțeleagă

strălucirea ta blândă 

Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?

Vipera Gaboon otravitoare

Ha ,ha ! îmi vine sa râd !

Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea

Păzind o sută de porunci biblice

Ce o tin legată, strâns incătușată

Și am auzit lanțurile pocnind una câte una

Cădeau zăngănind la pământ !

Am ascultat simfonia terorii !

Iubirea, mister neînțeles

se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;

ca un pumn de petale în vânt

Dansa... tot mai aproape de mine

Iar eu o ademeneam subtil

să renunțe la coaja ei dură

ca să mă pot înfrupta, din miezul ei

vulnerabilitatea ei depășise un fluture

prins într-o pânză de păianjen

În timp ce eu cu o notă de sadism

îmbătat de curiozitate

preziceam mișcarea ei ritmică

o tăiam, tot mai adânc pân' ce

plăcerea mea devenise kriptonita ei;

Am privit iubirea iarăși

forma și-o schimbase ?

sau in umbră ambalajul lepădase ?

Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită

m-a fulgerat din spate-ntro clipită

Ochii ei deveniseră vicleni,

și cu puterea ei neîmblânzită

parcă neafectată de cursele mele;

se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,

cât timp se încolăcea printre noi

și ne trăgea, mai aproape de ea;

cu suflarea tăiată...

Colții ei otrăvitori de dulci,

mi-au injectat, în rărunchi veninul ei

nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai

să-mi fi singurul antidot.

Nu-i puteam ține piept

pentru că a declanșat in mine un razboi civil

pentru că se hrănea din mine nesățios

ca să-și încalzească inima ei arctică

mă murdărea cu mocirlă !

părând să iși întinerască înfățișarea

pentru alte victime naive...

Iubirea-i rea

Dar fața ta îi atât de bună

Găsește-mi o cale să pot fugi

Să rup lanțurile făcute din solzi

Libertatea să nu mi-o pierd...

Să mă ascund la umbra de lună

În pârâu să pecetluiesc a mea urmă

Să nu guste a mea căldură

Ca să mă poată urmării

Dar Iubirea aceasta nebună

Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită

Și cu mintea tot mereu hoinărind

Ea mă prinde când vreau s-o ating

Ea mă arde când vreau s-o sting

Și devin astfel fluturele din capcană.

Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat

ce-i iubirea...

Și de atunci am devenit o viperă Gaboon

Făcând ture-n trun castron

salivând, căutând să ajung necurmat

cu sângele rece clocotindu-mi în vase

dorind să se încălzească iarăși

pe tărâmul încununat cu flori de lumină

unde munții ating cerul,

și cântece se pierd în infinit,

lângă marea de cristal

Dar aici șerpii nu au loc.

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Aroma ta, e ca o grădină înflorită

Care îmî încântă nervi nărilor

Mi se face pielea de găină

Când îțî simt mâna ta fină.

Glasul tău asemenea vuietului

E limpede ca și albastrul cerului

L-am memorat în capul meu

Să-ți pot vorbi, când mi-e greu.

Iubirea necondiționată e o minune

N-a fost ceva mai frumos pe lume

Minune ce transformă oamenii

În izvoare nesecabile de dragoste.

Eu simt emoția, prin ochii tăi

Tu prin iubirea mea în văpăi

Cum s-au alipit inimile împreună

Suntem una, o singură făptură.

Ca două jumătăți unice de puzzle

Diferențele noastre, perfect se completează

Un trandafir roșu se creează

Care ne acoperă toate defectele.

Ne scăldăm în soare și iubire

Pe o bancă, într-o zi de vară

Mi-ai topit inima de ceară

Cu un zâmbet, cu o sărutare.

Spre al iubiri trandafir

Să mă duci de mână sper

Trăind clipa, mă cuprinde emoția

Dar privirea ta îmi mângâie inima.

Ești visul care nu se termină

Vreau să adorm cu iubire

Când contemplez la frumusețea ta senină

strălucirea ta mă amețeste.

Viața mea fără tine

Îi ca o furtună neagră

Zâmbetul tău, curcubeu minunat

Mă repune pe ale dragostei strune.

Ești frumoasă ca o căprioară

Prin păduri înflorite du-mă

Nu mă lăsa singur în ciumă

Ciuma lumi de plictiseală.

Îți ofer un roșu trandafir

Și îți șsptesc blând în ureche

Te iubesc mult,mai mult ca orice

Cât de mult te doresc, nu ști.

Ochii mei Însetați beau

Din fântâna de cristal, cea fermecătoare

Oricât sorb, mai cu foc te vreau

Estera, minune fără de asemănare.

Iubirea noastră strălucea

Ca un soare-n viața mea

Tu natura, Eu pământul eram

Atâta de bine ne potriveam

Iar în câmpia vieții mele

Curgeau râuri de fericire

Păsările cântau doar iubire

Înfloreau orunde toate culorile

Focul iubiri ardea cu putere

Mi se topea inima de dor

Mi se topea și de iubire

Făceam jocul să pară prea ușor...

Îți atingeam părul mătăsos

Te sărutam pe buzele tale moi

Priveam la al tău chip frumos

Vorbeau inimile, nu noi

Aveai pielea așa de fină

Fină ca niște petale

Trupul tău, o formă divină

Parcă ai ieșit dintre romane.

După un timp ceva s-a schimbat

Iubirea-mi nu tea mai impresionat

Și te depărtai tot mai mult de mine

Nu știam că dragostea atâta ține...

Într-o zi ne-am despărțit

Inima mea de sticlă s-a zdrobit

Și am început să sufăr din iubire

Nimic nu-mi alină a mea durere.

Dar încă mai am cicatrici

Și mă tem să mai iubesc

Să nu ajung tot aici

Mă simt bătrân și mă vestejesc.

Ca o briză-n ziua pârjolitoare

mă înviora inima ta plină,tremurătoare

Doar un înger de lumină

Are vocea atât de lină

O ! iubito, ce n-aș da

să fi cu mine pe pământ

dar florile așa ca tine

sunt fărâmițate-n vânt...

risipite far' să zică un cuvânt

Mă așez în câmpia de flori

umbra se lungește...

Gândul meu reînvie fiori !

Când din nou te citește.

Pe calea mea aud un foșnet

Un pârâu fredonează note

dintr-o cântare cu măsuri frânte

Eu visător, în cuget

limpezesc atât de clar

vocea iubită făr' de hotar

Iar când zorii se revarsă

Țin in mână-o floare de gorun

Să pot cunoaște pe deplin

aripa blândeții întinsă

Iar când soarele coboară

Înegrind orizontul drept

te văd în pat bolnavă

murind încet, încet...

Lacrimile ce încep să cadă

nasc lanțuri de lumină

Gândind că într-o zi

te voi revedea, îmi dă putere

să parez sabia ce voi să secere

sufletul meu, ca un spic de grâu

Sufletul... va rămâne-n trupul rece ?

Sau ridica-se va să plece

La portul către stele

Razele lunii să îl spele...

O tornadă te ridică...

Să calci pe lift de nori

Printre abise, printre strâmtori

Praf de stele...lași în urmă

Deschide cerul pentru mine

să pot vedea lumina-ți blândă

atunci când luna-i o minune

iar fii cu mine împreună !

Coboară pe o scară constelată

În frunte vino, c-o nestemată

Nu-ți schimba înfățișarea !

Că e proaspătă ca primăvara.

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

Privești de sus,din turnul tău de gheață 

Și nici o șoaptă pragul nu-ți mai trece;

Ți -ai tatuat trufia pe față,

Împroșcând priviri ironice.

Te scalzi în propria mândrie,

Pășind pe nori, străin de jos;

Te-ai rătăcit, orbit de glorie 

Prin universul tău sticlos.

Ești singur în a ta fortăreață,

Cu fruntea -ncununată, fălos 

Te plimbi ca o nălucă prin ceață;

Ești aidoma unui actor vanitos,

Ce joacă rol de măscărici 

Într-un spectacol mincinos,

Plin de ifose și frici.

Vânezi aplauze cu zel,

Convins că publicul te place;

Te crezi special de fel,

Dar ecoul din tine tace 

Ți -ai vândut virtutea pe-o coroană 

Și nopțile te-apasă greu,

Și tânjești s-o iei la goană 

In căutarea falsului trofeu.

Dragă tu , nu te-am cunoscut dar sincer ți-o spun 

Că îmi este dor de tine , de amintirile cu tine

Atâtea povesti am auzit , dar niciodată varianta adevarată pe care nimeni nu o va ști 

Pe care doar tu o ști, și șiretul de care te-ai folosit 

Mie dor de tine , îmi doresc și eu să aud sunt aici pentru tine 

Te-am visat , însă timpul mi te-a furat 

Nu te-am cunoscut cu adevărat 

Dar vreau să îți spun că te iubesc 

Mă uit la cer și uneori mă întreb ,

Dacă ești mândru de mine ?

Îți place cum sunt acum ?

Am crescut am devenit mare , nu mai sunt fetita de 3 ani pe care ai abandonat-o 

Nu îți port ură pentru ce ai făcut, chiar dacă mai rănit 

Vei rămâne veșnic al meu tati , chiar dacă nu te-am cunoscut....

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Iar e timpul tulbure
Iar e iarnă , iar e vară
Iar e toamnă, primăvară
Iarăși trece peste țară

Așteptăm să treacă ziua
Săptămâna, luna, anul
Așteptăm să facem planul
Ca să ne iasă banul

Trece,omule, pe lângă tine viața
Îți îmbătrânește fața
Ridurile îți tot apar
Iar zilele toate dispar

Nu înțelegem să traim
Clipa ,să o prețuim
Că pe Pământ veșnic n-o să fim
Și o să pierdem ce iubim

Viața este trecătoare
De momente răpitoare
Scrie în povestea ta
Până când tot ea ți-o ia

Iar e primăvară...

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...