In gradina vietii

La mine-n cap se aude o sublimă vioară

La primele trei note sentimentele-mi omoară,

Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,

Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....

Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,

Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,

Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor

Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....

.....

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

hai sa ne întâlnim din nou,

să fie totul diferit,

tu sa îmi fii din nou erou,

eu sa nu uit că te-am iubit

hai sa ne vorbim până târziu,

tu să înveți să numai pleci,

fără tine e foarte pustiu,

cu mine deloc numai petreci, 

hai sa ne uităm în trecut,

am fost istorie împreună,

eu să uit ce mi-ai făcut

să devenim iar o lume, bună

hai sa ne privim,

de parcă nu ne-am fi văzut,

nici de vreau, nu ne oprim,

o proastă, căci te-am crezut

hai sa ne gândim,

dacă ar fi iar, dar diferit

o viață întreagă să ne iubim,

e ca și cum n-am suferit..

scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe

într-o lingură de argint

fiecare mărgea are o istorie de povestit

aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura

Busuioacă de Bohotin

în timp ce mama mesteca norii de ploaie

în ceaunul de tuci

cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,

pus pe șotii

îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc

sau să arunc cu pietre în cârtițe

fiecare mărgea din paharul de șampanie

păstrează etern aroma și respirația clipei

vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal

primul sărut, aroma regală de agar și lavandă

în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită

de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar

iar mie,

călătorul stelar,

să-mi lași lingura

Primeste-ti viata-n dar, tu Suflet ravasit,

Opreste te putin si Si te mai odihneste ,

Asaza te sub cerul clar de Rasarit

Sa vezi Lumina cum se naste

Si cum invaluie ființa  toata!

Si bucura te si mai iarta

Si nu mai fi tu necajit!

O viata ai, invata să trăiești!

Si nu mai alerga in mii de randuri …

Invata sa te odihnesti!

Opreste te si vezi Apusul!

Opreste ti mintea, aduna ti  gandul

Si bucura te de frumosul dar

Caci clipele prea repede se sting

Si mult prea repede ne trecem

Si ajungem tristi si reci la capat!

Fara a sti de ce-am trait

Si fara sa fi zabovit

In clar de Luna sa ne fi plimbat,

Si cantecul naturii sa il fi cantat!

O melodie este viata, Si noi compozitorii ei

Deci scrie-o  lin , si nu in graba,

Asterne strofele pe rand,

Ia pauza cand versul se destrama

Si ncepe de la capat surazand!

În noaptea sfântă, când stelele dansează,

Gerul Bobotezei în suflet se așază.

Prin zăpezi strălucitoare și reci,

Pășim cu credință, cu inimi senine.

Fulgii ca diamante cad din înalt,

Povestind tăcut despre harul nesfânt.

Boboteaza aduce binecuvântare,

O rază divină, o sacra iertare.

În biserici luminate, în rugă și cânt,

Se nasc speranțe, în suflet avânt.

Apele sfințite curg lin și adânc,

Spălând păcatele într-un dans plăcut.

Sărăcia

Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,

Visând la averi, sub cerul cenușiu,

Fără a munci, așteptând daruri de sus,

În timp ce foamea, le roade sufletul.

Fariseii

Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,

Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,

Cu vorbe de oțel, împart dreptate,

Uitate fiind, faptele lor păcătoase.

Libertinii

Cu pântece-nclinat spre plăcere,

Un soi de zei, în propria  lor măsură,

Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,

Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.

Un tablou trist

Într-o societate, divizată și crudă,

Unde fiecare, își alege o rudă,

A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,

Unde moralitatea, e doar o iluzie.

Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,

Unde adevărul, e adesea ascuns,

Unde valorile, sunt mereu pervertite,

Și unde sufletele, sunt chinuite.

Oare vom reuși, să schimbăm această lume?

Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?

P.S.

Poate, într-o zi, vom înțelege,

Că doar împreună, putem să ne schimbăm.

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

De ce eu, de ce mereu eu?

Toate problemele par să mă caute mereu.

Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,

Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.

De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?

E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.

Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,

Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.

Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,

Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.

Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,

Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.