singurătăți adâncuri

am un nod un gât

și simt cum mă apasă

pe dinăuntru sunt urât

cu un dor ce nu mă lasă

un dor, de vremurile noastre

care cândva au contat

acum sunt alea voastre

altceva n am căutat

voiam doar sa fiu iubit

dar acum ce s a ales

in inimă sunt zdorbit

păcat că nu ai înțeles

uneori îmi vine să fug

căci mă apasă dorul

pe mine însuși mă distrug

și simt cum îmi iau zborul

hai mai cântă mi

să mă prefac că te aud

poate mă poți adormi

ai un chip pictat, crud 

hai mai arată te odată 

să mă prefac că te văd

sunt tristă, ciudată 

poate așa mă lepăd

cântă mi din nou

cu degetele pe pian

totul e un ecou

parcă mai trece un an

acordă mi o șansă

să te pot iubi ca niciodată

poate nu intru în transă

mă simt slabă, uscată

dar hai sa ne privim

e ca și cum ne-am cunoscut

ușor, ușor ne potrivim

acest cântec, plăcut

ador melodiile la pian

cu mici detalii, mici

te văd puțin sec, aerian

te rog acum sa nu strici

să nu strici dragostea

pe care ți-o dau ție

băiatul din tine se prostea

hai să găsim o soluție

eu zic să-mi mai cânți

să uit de toate astea

căci inima de mi-o frămânți

pentru toată dragostea

Iubește mă așa cum știi

dar nu mă lăsa la fund

pe toate aceste hârtii

versul e cel mai profund

 îți promit, ba nu îți jur

că voi fi demnă pentru tine 

iubește-mă cu suflet pur

un cântec transformat în bine

dacă lovești o femeie

nu te numești barbat

ea poate să încheie

căci tu sigur nu te ai schimbat

nici lovind un bărbat

nu ești femeie adevărată

respectul l ai încheiat

femeia ta e supărată

dar nu e a ta, căci o lovești

fără milă dai in ea

dar uiți cum o privești

doar stătea și te veghea 

respectul față de omenire 

ține l in tine permanent

ține minte ai o mamă, rușine 

uită de acest comportament

viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

  Tot  mai vreau să spun ,că pot

Timpul  să-l opresc în loc  ,

Poate  face un popas

Undeva  pe alt  făgaș .

Cred ,că și el e stresat

De atât de mult  umblat .

Timpul  fuge se strecoară ,

De  l-ași  prinde ,l-asi  lega

M-ași  certa mereu  cu el :

Pleacă timp  din calea mea !

Tu ai veșniciia !...

Cel mai trist prizonier nu e cel închis în lagăr,

E cel înlănțuit de mintea lui..

Fantomele gândului  gri 

Fac florile sa plângă,cad ploi și nu se pot opri..

Cel mai trist prizonier,închis în cămăruță lui,

E înjunghiat de râsetele de afara,

Lumina îl doare,privește în zare cocorii ce zboară,

Tentaculele gândurilor sumbre-l înconjoară,

Închide ochii și se prabuseste-n abis,

Când pleoapele grele cad,singura eliberare,unica,e in vis..

(Monica)

Plouǎ cu stropi de dor şi agonie,

Iar pe pervaz se sting lacrimi de jar,

In ceața tot mai deasă se-așterne-n veșnicie

A inimii durere, un chin amar.

În foc de dor mǎ-arunc iarăși spre tine

Dar cad la nesfârșit în hăul mut,

Cu lanțuri grele sǎ urc ‘napoi spre mine

Insǎ rugina lor mǎ sfâșie adânc…

Zăresc apoi o scarǎ ce duce spre Luminǎ

Si încerc sa ma agaț c-un ultim suflu’ frânt…

Tresar apoi la valul greu de vinǎ

Si scrum se face scara, pe aripi de vânt zburând.

Ramân mereu in urmǎ , cu gândul tot la tine

Stingându- mǎ de dor , visând si suspinând,

Când anii trec cu Griul peste mine

În urma lor pustiu etern lăsând...

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

M-am întors atât de târziu din mine

încât pereții nu mă mai recunoșteau.

În apartament mirosea a frig stătut și a metal ud,

ca într-o sală unde cineva tocmai pierduse pe cineva

și nimeni n-avea curajul să acopere oglinda.

Mi-am lăsat hainele pe jos.

Din ele curgea noaptea.

Aveam cenușă sub unghii,

nu din incendii...

din toate lucrurile pe care le-am atins prea tare:

o fotografie,

gâtul ei,

ultimul „rămâi”.

Știi ce nu spune nimeni despre iad?

Că nu arde.

Iadul conservă perfect.

Ține viu fiecare detaliu

ca pe un dinte de lapte într-un pahar:

cum tremura vocea mamei când mințea că va fi bine,

cum lumina din baie rămânea aprinsă noaptea

ca să nu mă sinucid în întuneric,

cum învățasem să dorm fără să respir adânc,

de frică să nu doară mai mult.

Ani întregi am vorbit singur.

Dar nu cu mine.

Cu versiunile mele care n-au supraviețuit.

Uneori le auzeam prin pereți.

Copilul care încă mai credea în oameni.

Bărbatul care voia să fie iubit fără să fie salvat.

Cel care într-o noapte a pus lama jos

doar fiindcă afară ningea prea frumos

ca să lase lumea fără el.

Pe acela îl plâng cel mai des.

Acum merg drept.

Râd când trebuie.

Țin contact vizual.

Par vindecat.

Dar uneori, la 4 dimineața,

mă ridic din pat convins

că cineva a murit în camera cealaltă.

Și stau cu mâna pe clanță minute întregi,

transpirând,

fiindcă o parte din mine știe:

dacă deschid,

o să mă găsesc acolo

așa cum eram înainte să învăț

că oamenii pot iubi exact cât să nu te lase viu.