De ce eu?

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

Soarele zâmbește-n cerul senin,

O zi de sărbătoare e azi, e senin.

Copiii prin grădini și parcuri s-adună,

Cu bucurie și voie bună.

Zâmbetul lor e o lumină caldă,

Inima de copil e plină de nădejde.

Jocuri și cântece umplu aerul,

O lume magică se creează mereu.

Amintiri din copilărie vin val după val,

De joacă, râsete, fără niciun egal.

Zilele petrecute-n natură,

Cu prietenii dragi, o aventură.

Visuri mari și imaginație bogată,

Lumea pare un loc de poveste, o minunată.

 Fără griji și cu sufletul pur,

Copiii ne aduc bucurie și un zâmbet sur.

La mulți ani, copii, și să aveți o zi minunată,

Plină de bucurie și de joacă neîncetată!

Păstrați mereu sufletul curat de copil,

Și lumea va fi un loc mai bun, mai fertil.

Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,

Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.

În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,

De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.

În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,

Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.

Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,

Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.

Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,

Omenirea ține în memorie aceste răni amare.

 În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,

Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.

În numele unei ideologii odioase și reci,

Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.

Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,

Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.

Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,

Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.

Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,

Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

Martie, luna capricioasă,

Ne-a adus o vară năstrușnică,

Soarele arde ca un foc,

Păsările ciripesc cu foc.

Florile s-au grăbit să înflorească,

Copacii s-au trezit din hibernare,

Miroase a iarbă verde și proaspătă,

Natura e o explozie de viață.

Dar parcă e prea devreme,

Inima mea nu e pregătită,

Vreau primăvara blândă și gingașă,

Cu ploi mărunte și flori delicate.

Vara asta bruscă mă sperie,

Mă face să mă simt pierdută,

E ca un vis care se desfașoară prea repede,

Și nu pot să-l prind din urmă.

Doamne, dă-ne o primăvară adevărată,

Cu tot ce are ea mai frumos,

Lasă vara să vină la timpul ei,

Să ne bucurăm de fiecare anotimp.

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

Din mâini ce ar fi trebuit să aline,

Vine disprețul, rece ca o gheață.

Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,

Doar o așteptare, o tainică dorință.

Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,

O taxă pentru vindecare, o umilință.

Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,

Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.

Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,

Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.

Promisiuni false, diagnostice inventate,

Totul pentru a stoarce bani din suferință.

Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?

Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?

Doar lăcomia și dorința de putere domină,

Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.

O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,

Ci și de corupție și lipsă de moralitate.

O lume unde vindecarea are un preț,

Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.

Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.

Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.

Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,

Și care cred cu tărie în puterea binelui.

Către acești medici îmi îndrept recunoștința,

Pentru omenie, compasiune și profesionalism.

Ei sunt lumina care străpunge întunericul,

Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.

Când spui „eu”

minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

Gândirea unui copil

Liberă de constrângeri,

Descoperă viața abil

În drumul plin de disjungeri.

Tot ce-n afară privește

Îl interesează și captează.

Flori, copaci, animale iubește

Și-n suflet le sculptează.

Sunetele muzicii îl provoacă

La ritmul minunat al vieții.

Jocurile inteligente-s cojoacă,

Iar bucuria, spiritul tinereții.

Când adolescența capătă

Aripi cu avânt spre majorat,

Gândurile mărețe îl poartă

Uimit pe un teren nearat.

Maturitatea oare îl va învăța

Dacă semințele vor rodi.

Iar ziua de mâine-l va răsfăța,

Sau îl va iscodi, îmbrobodi.

Fascinația succeselor dorite

Va schimba inima de copil?

Va amorți tărâmurile bătătorite

Și va stopa amintirea în ostil?

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…