De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 11 februarie 2024
Vizualizări: 552
Poezii din aceiaşi categorie
Când întâlnesti un om frumos
Când întâlnesti un om frumos,
Tresari,si-ti bate inima mai tare,
Cuvintele-i te învelesc
Precum o mantie țesută
Din feerice,aurii raze de soare..
Când întâlnesti un om frumos,
Senin,pe chip un zâmbet îti rasare,
Cuvântul lui atât de cald
E un culcuș in care te simți
Ferit de-a lumii nepăsare..
Un lucru uita,doar,să-ți spună el.
Că inima-i,prin felul cum te vede,
E,însasi ea,mirifica,strălucitoare..
Că gândul lui nu e născut de-al tau
Ci de-al lui suflet minunat și mare..
Când întâlnesti un om frumos
Ești fascinat,ca de-o alba ninsoare,
Ca de-un albastru val de mare,
Ca de un magic rasarit de soare..
Când întâlnesti un om frumos,
Inima-ti se-nclina,și în adâncul ei
Păstrează pentru el un loc,
Astfel,el ramânând in neuitare...
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
Iarăși sunt lent....
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...
Joc/6
drum fără vizibilitate,
destinele-s analizate pe
twitter.
mercenari înarmați
atacă adăpostul reptilelor.
%
acesta-i sezonul cinci,
țipetele din guernica
rostogolesc bila neagră
din triunghiul roșu.
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Când întâlnesti un om frumos
Când întâlnesti un om frumos,
Tresari,si-ti bate inima mai tare,
Cuvintele-i te învelesc
Precum o mantie țesută
Din feerice,aurii raze de soare..
Când întâlnesti un om frumos,
Senin,pe chip un zâmbet îti rasare,
Cuvântul lui atât de cald
E un culcuș in care te simți
Ferit de-a lumii nepăsare..
Un lucru uita,doar,să-ți spună el.
Că inima-i,prin felul cum te vede,
E,însasi ea,mirifica,strălucitoare..
Că gândul lui nu e născut de-al tau
Ci de-al lui suflet minunat și mare..
Când întâlnesti un om frumos
Ești fascinat,ca de-o alba ninsoare,
Ca de-un albastru val de mare,
Ca de un magic rasarit de soare..
Când întâlnesti un om frumos,
Inima-ti se-nclina,și în adâncul ei
Păstrează pentru el un loc,
Astfel,el ramânând in neuitare...
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
Iarăși sunt lent....
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...
Joc/6
drum fără vizibilitate,
destinele-s analizate pe
twitter.
mercenari înarmați
atacă adăpostul reptilelor.
%
acesta-i sezonul cinci,
țipetele din guernica
rostogolesc bila neagră
din triunghiul roșu.
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Alte poezii ale autorului
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
Nehotărâtul
În adâncul serii cu umbre tulburi,
Se nasc dileme, ca vise suri.
În colțuri de timp, gânduri se ivește,
Dorința de pace, privirea se prinde.
Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,
Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.
Dilema apasă, în liniștea serii,
Retragerea cheamă, cu glas de mister.
În cărțile vremii, cu pagini palide,
Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.
Dar ochii obosiți, privind în urmă,
Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.
O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,
Când sufletul cântă un cântec cu ele.
Retragerea bate, ca un clopot de dor,
Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.
Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,
Se simte cugetul, în suflet ce țipă.
Să te retragi sau să lupți mai departe?
Această dilemă, în minte o poarte.
Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,
Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.
Dar în inimă ecoul trecutului răsună,
În dilema adâncă, viața își croiește calea.
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.