Spaime

ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire

știind că mă uit uneori la diferite cuvinte

ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic

pentru infantă

al doilea copil al Literaturii

Poezia

care nu-ți vine la îndemână

ai reînviat secretul lui Polichenele

ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații

oricâte pagini ai rupe din DEX

vei fi întotdeauna pe locul doi

Poezia și tu

în această ordine

nu se poate altfel

arată-mi un om dependent sută la sută

de o femeie

fără o mică anticameră

în care să-și oblojească sufletul

tu însăți depinzi ombilical de beauty

militezi pentru independența femeii

printre altele

sau pierzi timpul la coafor

hai lasă-mă...

ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit

nu știm ce ne mai așteaptă și mâine

 azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz

puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară

în munți

în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii

toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori

fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ

într-o revărsare tăcută de durere și sânge

tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe

perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri

și cădeau peste tine

se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni  uriași

care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere

dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe

cu tocurile înalte

în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi

erai udă din cap în picioare când ai intrat

acum nu mai poți da înapoi

vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele

să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri

dacă vom găsi

dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă

poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi

și câte două tichii cu motocei galbeni în cap

iar dacă se va stinge lumina

ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet

mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima

iubito

chiar dacă nu va fi

cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul  în fața Serenei Williams

nimeni

sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță

și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot  cerul deasupra

mă iubește

nu mă iubește

la fel te intrebi și acum

tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri

cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții

afară

nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în  zori…

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

Ce iubiri te-au frânt? 

Ce iubiri nu vor trece,

Ce iubiri te lasă rece, .

Ce iubiri te amăgesc 

Ce iubiri nu  te lasă să zâmbești?

Priveam parcă hipnotizat o floare

Ce mă lăsase fără de cuvinte,

Eram captat de sublima ei culoare

Floare vie printre morminte

Au început întrebări să apară

Legate de nesimnificativa existență

Luciditatea a început să dispară

În timp ce mă îngropam în dependență

Gândurile au început să-mi dispară

Pentru prima dată eram liniștit,

Sufletul a încetat să mă mai doară

Amintirile s-au pierdut la asfințit,

Până la răsărit sunt altă persoană

Mă desprind de eu cel care sunt,

Las în urmă a suferinței coroană

Cea care m-a făcut cea ce sunt...

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

cioburi de oglindă-s pe jos,

în al nostru dans grațios.

păsările-mi cântă-n geam

și-mi rostesc un vals teatral.

și pe la vreo patruzeci de ani,

o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.

care sufletul mi-l alina,

în timp ce dansul nu rima .