Concluzii

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie noanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

forma mea se schimbă în fiecare zi

după cum răsare Soarele

sau cântă păsările

încerc zădarnic să rămân în mine

în omul de-acum

să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului

memoria mea asimptotică

ancestrală

acea de vânător

de culegător de fructe și scalpuri

sărind din epocă în epocă

din genă în genă

și  regăsindu-mă mirat pretutindeni

în tot ce-am fost de-a lungul  milioanelor de ani de istorie

adunat la un loc

într-o arhivă a evoluției

digitalizată

inaccesibilă înțelegerii mele

împovărătoare

infiltrându-se insidios

 în locurile mele de restriște

în arborele meu genealogic de la Facere

desconspirînd omul cavernelor

canibalul

regele zeu al  Egiptului

creștinul din amfiteatrele romane

sfârtecat de leii

gladiatorul nemilos

migratorul sălbatic        

maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre

renascentistul îndrăgostit de arte

internautul perplex și extatic

da

forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții

într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente

din mine

care mă înspăimântă

descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur

în măsură să-mi asum viața

n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic

deschis cu mult înainte de naștere…

I feel empty

Like a puzzle without pieces

Like a book without pages

Like a story without a title

Like death without life

Like day without night

Like sadness without tears

Like summer without the sun

I have lost everything i had

Everything that defined me

Who am i now?

My body is here but my good mood and emotions are gone

I cant find them

Like i can't find that pure smile i used to have

I cant find that natural happiness for the simplest things

I feel empty

I feel dead

If I wouldn’t have my heart that’s beating to keep me alive,i would feel dead

I would feel out of breath

Its like im running from something that i want ti catch me

I feel empty

Empty like the ocean without the waves

Empty like autum without the rain

Like the sun without the moon

I feel incomplete

I feel empty

That’s how i feel

o lumânare aprinsă

seamănă cu o femeie îndrăgostită

degetele olarului decupează cruci în argila nearsă

să facă drum luminii către inimi

pâlpâirea flăcării dinăuntru    

trezește la viață spiritele adormite

apropie sufletele înghețate  de frigul năzuros al zilelor

și al nopților

configurează personaje împinse la limită

ca în Galeriile Saatchi Art

ceara gălbuie se scurge pe-alături

și se-ntărește în forme bizare în oala de lut

doar flacăra tremură docil și ireal umbrele

tavanele

pereții

fără să-i pese de gerul de-afară

care adună toate florile de gheață ale iernii

în ferestre

de curgerea abstractă a timpului

în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului

încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar

într-o rochie roșie

călare

la fel cum se întâmplase și mai înainte

tot în Decembrie

când rămăsesem însingurat înăuntru-mi

spânzurat de inimă

în propria-mi deznădejde

chiar acolo

dedesuptul candelei

în care abia mai licărea un strop de lumină

ca o speranță…

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

să nu-mi spui că ai mai vrea și o bucată de cer

pe lângă inima mea

ar fi prea mult

nu-mi cere ce nu-ți pot da și nu-ți poate da nimeni

lista ta de dorințe a ajuns la sfârșit

e timpul să te uiți și peste lista mea

scurtă

cu un singur punct

„primeștie-mă în sufletul tău

să dorm acolo o noapte!”

atât

e destul de puțin și nu există nicio primejdie

să rămân dincolo de noaptea aceasta

fiindcă eu sunt ca o pasăre

îmi place mai mult albastru infinit al cerului

decât orice

urăsc colivia în care ai vrea să mă închizi

dar parcă aș intra înăuntru o noapte

(când nu mă poți expune prietenilor tăi

ca pe un papagal pornografic!)

să văd cu ochii mei ce schelete ascunzi

în debaraua ta sinistră

a gândului…

- încotro?

- nu știu!

- cerșetorul de colo

pe care-l văd, invariabil,  de-o viață, scormonind zorii,

își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,

se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,  

însă merge hotărât  înainte!

- eu cred că se-nvârte într-un cerc!

- dar nu renunță!

- nu mai are la ce!

- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:

o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea

care se va întâmpla mâine!

- el nu mai speră!

- atunci de ce-ar mai cerși stele?

n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!

Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi

și se vaietă:

-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”

în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:

- cumpără-ți singur!

iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului

bănuț cu bănuț,

milioane de bănuți galbeni!

- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume

să-și cumpere o „mână de stele”!

- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!

- eu i-aș zice mai simplu umanitate!

există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic

în comparație cu excesul nostru de omenie

revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor

îndrăgostit de stele…

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.

- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!

- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!

După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.

- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!

- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!

- Deci mai ai și pe altcineva?

- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!

- Si ce legătură există între tine și ei?

- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!

- Deci v-ați cunoscut la Fisc?

- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?

- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?

- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!

- Deci vă cunoașteți i?

- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!

Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.

Hârgiog ridică din umeri uimit.

- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!

- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?

- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!

- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?

- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!

- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?

- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!

- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.

- Semneaz-o!

Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.

- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!

- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!

Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.

- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.