Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 11 decembrie 2018
Vizualizări: 2388
Poezii din aceiaşi categorie
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Liniște
Azi e secat în mine imensul lac mundan
În care-am înotat mereu în contrasens,
Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,
În universul meu oniric și intens.
Azi liniștea mă poartă pe sub soare;
Învăț să tac, să fiu și să ascult.
Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,
Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.
Cauză și efect
dimineața îmi place să alerg singur
uneori îmi iau și câinele
un suflet curat și candid
care nu se opune niciodată
o face din toată inima
cu dragoste
așa cum noi oamenii nu izbutim
nici măcar dimineața când alergăm
când trebuie să ajungem la serviciu
la supermarket
unde se dau fierăstraie Husqvarna
la ofertă
întotdeauna avem ceva cu ceilalți
care merg la biserică
cumpără
se plimbă
fac jogging
altceva
de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri
la aceleași ore
în același fel
ca niște roboți imbecilizați
programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit
dintr-o perspectivă empirică a mașinii
exprimată în serii scurte de biți
numai că mie nu-mi mai pasă
nu mai ascult părerile nimănui
Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației
căderii „în jos”
excluzând din această ecuație tocmai Pământul
la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul
despre care știm cu toții că nu există
să las Soarele să-mi încălzească sufletul
anima-animus
ceva abstract
necuantificabil
unii oameni de știință dau cifre
între 21 și o,o1 grame
e ca visul etern al omului de a zbura
din care s-a născut avionul
navele cosmice
care echivalează cu omorârea visului…
fulguiri//4
un dumnezeu modern si tolerant
se plimbă-n voie
prin toate canalele televizorului.
publicul e satisfăcut
că pâinea și circul
au fost-nlocuite
cu drogurile și jocurile video;
zâmbind, e de acord
că rugăciunea-i doar
un act de intimidare a utilizatorilor
de servicii.
Scrisoare de apoi
Când cavoul devine casă
Ai să fii uitat de lume,
Vei sta singur, lor nu le pasă
Că la piatra cu-al tău nume
Lumânarea este stinsă,
Și-ai buruiene lângă cruce,
Crezi că îți vor face masă
Dar ei știu doar să se spurce.
Ești vorbit de rău și-acum
Chiar de tu le-ai vrut doar bine,
Pentru ei ai fost un fum
Iar ei se cred roi de albine.
Presupun că i-ai rănit
Dar cu toții au uitat
Când pentru ei păreai fericit
Și n-aveai drept la oftat.
,, Ce griji ai tu?"
,, În locul tău eu nu m-aș plânge"
Vorbe pe care sufletu'
Le-a clătit în lacrimi de sânge.
Altele chiar nu-și au rostul,
Prejudecăți și vorbe-n vânt,
Acum c-ai liniște, ai totul,
N-auzi vorbe din pământ.
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
Alte poezii ale autorului
Bilanț existențial
pe-o coloană se trec iubirile
pe alta coloană
despărțirile
alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile
investițiile neregăsite în încredere
în dragoste
provizioanele
diferența dintre primele și ultimile
reprezintă profitul
pierderea
cu ce rămâi sau pierzi
dacă tragi o linie
dacă nu
se poate și altfel
să reportezi totul
profitul să-l reinvestești în iluzii
pierderea s-o deduci pe parcurs
din adaos
Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță
doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg
această contabilitate a vieții
care te scoate dator
numai după ce îți scade toate eșecurile
materiale consumabile
mijloacele fixe
obiectele de inventar
din impozitul pe exercițiului fiscal
încheiat
și-ți reține doar sufletul...
Către mine
nu mai am cui să-i scriu
toată viața am scris unor ființe abstracte
dintr-o carte de telefon
până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică
ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea
însă ezit
.
pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme
pentru cele de la început
prea târziu
.
n-ar avea nicio noimă
.
am abordat toate subiectele de discuție cu aceștia
(în cartea de telefon figura și numele meu
dar nu băgasem de seamă!)
prin urmare
și cu mine
.
puțini ar crede c-a fost o eroare
.
să-ți scrii ție însuți ca unui străin
nu-i tocmai în ordine
.
exercițiu de logică:
Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului
Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando
din ce direcție suflă vântul?
.
aberație logică:
.
toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie
sunt negri
primăvara e neagră
cerneala cu care scriu
e neagră
toate lucrurile albe din viață
sunt negre
.
iar eu încă mai caut printre scrisori
scrisoarea mea de dragoste
către mine însumi…
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Incantații
am știut că nu exiști cu adevărat
mi-am ascultat inima
care a mai bătut și-n alte piepturi
în alte vieți
și nu te-ntâlnise
nu auzise despre tine
asemenea zvonuri circulă printre inimi
dar eu n-am încetat să te caut
Poezie
femeie de moravuri ușoare
metresă
te-aș compara cu Diane Poitiers
însă nu pot
te apropii mai degrabă de flușturatica
Marguerite Gautier
o damă cu camelii otrăvite
accesibilă tuturor
degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal
potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos
ești chiar tu
Poezie…
Indignare
Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință. Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.
Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.
Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.
Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.
Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.
Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.
Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!
La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.
Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.
O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!
Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.
Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.
În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.
Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.
Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:
Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!
Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.
- Să știi că zilele acestea am stat la mama!
Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…