Soarele topește zăpada-n pădure,

Pământul hrănește întreaga natură

Dând viață unor tulpini să te bucure,

Ghioceii ce-anunță o nouă primăvară.

Albul acestei firave flori din păduri,

Simbol al purității vieții din natură,

Îți amintește în diferite alte moduri

Ce vie este flora și cât îi de matură.

Cu aceste creații divine, minunate

În buchețele vesele sunt împletite,

Și-n gânduri de iubire-s adunate

Ca daruri ce-n cuvinte sunt rostite.

Curcubeu, fenomen pe cerul vieții

A apărut în zori, dis de dimineață,

Și a vestit-o, ca să afle toți pueții

C-a răsărit, topind stratul de gheață.

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.

Se spune că în viața fiecărui om,

Dacă vârsta de șapte ani a împlinit,

Soarta dezvăluie precum un binom

Două elemente clare de îndeplinit.

Credința că-n viață va întâlni iubire,

Și-n drumu-i va păși cu inteligență.

Cu flori, soarta să-i fie o împodobire

Și bogăția anilor ca o inflorescență.

De ai ajuns să-i împlinești în căsnicie,

Înseamnă o nuntă de „cupru și lână”.

Căldura căminului a creat statornicie

Iar confortu-i izvorul din a vieții fântână.

Miraculoasă apă ce suflete hrănește,

Dulceață ce are ca ingredient iubirea,

Sentiment pur, ce-n inimă sălășluiește

Și-n cale, mereu, presară strălucirea.

Împlinirea visurilor, șirag de realizări,

Corola dorințelor, buchet de succese,

Melodia copacului vieții cu armonizări

Creând simfonia ce Universul hărăzise.

Așa cum firul ierbii răsare verde crud

Și crește mândru și înmulțit din pământ,

Liniștea, sănătatea și bucuria-n simțământ,

Așa și anii mulți în sfera vieții se includ.

Pe frunte petale de trandafir îmbobocit

Să îți aducă mireasma dimineților de mai,

Plăcerea nopților de care te entuziasmai

Și suflul arzător al vieții pururi prorocit.

Sunetele unui cântec ca romanță,

Cuvintele dulci și ademenitoare,

Să fie toate laolaltă puse în balanță,

Și să creeze momentele strălucitoare.

O zi de august ca toate celelalte

Dar pentru mine una cu emoții înalte.

O bucurie m-a întâmpinat la aerogară

Stare ce n-o aveam în clipa imaginară.

Ajunsă din nou pe meleaguri canadiene

Am primit un mare buchet de flori perene.

Îmbujorată fiind ca naționala frunză de arțar,

Ferice ca un tânăr luând examenul de stagiar.

Apoi spre casa prietenilor ne-am îndreptat

Și, Bine ai venit la Montreal! din suflet mi-au urat.

Iar în grădină, pe cerul înstelat, în noapte

Haloul lunar, feerie parcă îmi spunea în șoapte.

Oglindindu-se în apa cristalină din piscină

Sensibile și pure sentimente au prins rădăcină.

Prietenii dragi, în suflet, s-au format ca o idilă

Transpuse prin condei, au înobilat o albă filă.

Cu versurile, iute, create și scrise pe hârtie

Gândurilor, spre somn trimis-am dulce solie,

Ca visul în noapte să fie un tablou memorabil

Și-n zori să mă trezesc cu un tonus remarcabil.

Închid ochii și-mi ascult un gând

Ca inima-mi să nu mai suspine,

Și să nu mai văd lacrimile curgând

Iar durerea-n suflet să se termine.

Privesc în jur cu multă îngrijorare

Și-n același timp cu mare credință,

Lăsând spațiu pentru ameliorare

Nutrind prosperitate în conștiință.

Să răspândesc în câmpul omeniei

Dorințe, sentimente, îndepliniri

Și să culeg prin roadele prieteniei

Căi și metode clare de noi înzdrăveniri.

Înainte de-a arunca cuvinte grele,

Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,

Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,

Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.

Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,

Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.

Discuția-i un zid, o luptă-n van,

Când perspectiva-i străină, un ocean.

De ce să-ți pierzi vremea, energia,

Într-un război ce n-aduce bucuria?

Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,

Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.

Căci maturitatea-i o comoară rară,

Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.

Așa că, înainte de-a te-nfuria,

Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.

Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.

Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu

Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine 

Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,

E cămăruță in care creez vise,

Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.

Cel mai frumos loc de pe pământ 

E căminul in care sufletul îmi canta,

Unde iubirea strălucește.

Privesc pe geam nemărginirea zărilor   

Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:

Acolo unde trăiesc,simt și gândesc 

E cel mai frumos loc de pe pământ..

Ma simt atat , atat de trista

Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.

In lumea asta-n care nici El nu mai exista,

Nu mai e timp,

Eu mor in fiecare zi ce trece.

Ma simt atat, atat de parasita

De viata care - mi suradea candva

Dar care-n fiecare ceas ezita

Nu mai e timp,

Si totusi mor, eu mor in mintea mea.

Ma simt atat de coplesita

De tot si de nimic si-mi pare

Ca -s tot pe zi mai ravasita,

Nu mai e timp.

Eu iarasi mor de suparare.

Si atunci cand viata ma sugruma

Si- mi ia si ultimul respir

Nimic gandesc si  totul mi pare ,

Fara sa tip sau sa ma -nclin,

Un gol mizer si -o ngamfare

A Eului declin.

Cand se-arata luna plina,

Totul cade-n-tr-o liniste deplina,

O liniste absurd de galagioasa,

Dar calma.

Noaptea este deprimantul moment cand moartea multora este vestita.

Am ramas doar eu,

Singur pe lume, hoinarind strazile precum un derbedeu,

Si ma gandesc: ,,ce sens mai are?"

Viata pentru mine nu are nici macar o strigare,

Sunt lasat fara-ndrumare.

Sunt doar un visator,

Si noaptea mi-a pecetluit destinul,

Iar in toata splendoarea sa,

M-a ales pe mine sa-i fiu purtator.

Oh noapte..., de ce eu,

De ce m-ai ales pe mine?

De ce ai ales ca eu sa fiu unul ca si tine?

Sa te reprezint, precum flacara care iti da lumina, 

In aceasta lume, care ti se intuneca oriunde te duci...

Iar eu trebuie sa te ghidez.

Chiar si-asa, tu-mi arati, defapt calea,

Si ma lasi sa ma exprim,

Intr-o lume plina de fagaduieli false, oh lumea...

Tu ma lasi sa ma descarc sub aliura ta intunecata.

Oh noaptea..., sunt doar un hoinar,

In lumea ta fara culoare,

Lipsita de lumina si asta ma doare,

Caci nu pot fi cu tine, pentru totdeauna, sa-ti luminez drumul.