Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...
Стихи из этой категории
Epigrame IV
Avarul
V-am convocat pe toți urgent,
Să vă citesc din testament:
-Defunctul a crezut în Înviere,
Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.
Unui soţ beţiv
Să dispari, îi strigă soaţa,
Căci veniră beat acasă,
N-avu timp să-i vadă faţa,
Dispăru subit sub masă.
Beţivul gospodar
Cu prea mult alcool în el,
Făcea clătite împachetate,
Dar când să pună puţin gem,
A tuşit, şi au ieşit flambate.
Unui inspector - defect profesional
Mă duc la el cu o problemă,
Căci na, se întâmplă orişicui,
Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,
Mă ia la inspectat întâi.
Uneia cu diabet
A vrut Maldive, Bora Bora,
O insulă cu plajă și piscină,
Și-a afirmat în fața tuturora,
Că a ajuns… pe insulină !
Unui agronom
A terminat Agronomia primul,
Şi-i specialist în plante, peste-o mie
Dar stând şomer şi dând cu vinul,
Mai ştie doar… viţa de vie.
Unui “multicalificat”
Se crede tehnocrat gagiu,
Cu facultăţi de anduranţă,
Făcute două pe la Spiru,
Iar pe a treia... la distanţă.
Unui inginer
Ca inginer s-ajungi ai învăţat,
Normal, ca mai toţi tinerii...
Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,
Că tu, faci fiscului inginerii.
Unora
Văzut-am care-i baiul,
În acest stupid război,
La mine-n ochi e paiul,
Iar bârna e la voi.
Epigrama
E un catren cu versuri aranjate,
Şi de-un motiv sau caracter legate,
Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,
Îţi trebuie şi un pic de carte.
Sclipiri de dovleci
În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.
Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.
Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.
Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.
Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.
Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.
Contrasens
Din ce a fost în viitor
Îmi amintesc,
Bătrân că mor.
Cum va fi însă în trecut,
Idee n-am,
Abia-s născut.
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
Oamenii
Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ
Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt
Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,
Sunt flămânzi după putere
Copleșiți de sentimente și emoții,
Se uită doar la ei,hoții
Violența îi ajută să se definească.
Din ei o dorință începe sa râvnească
Niciun pic de empatie în inima lor
Nu se gândesc la viitor
Se uită la orice greșeală,
Se plâng că au o viață amară.
Bunătatea pe om îl părăsește
Invidia în ură crește
Viciu după viciu apare
Virtutea parcă dispare
Din cauza lor pământul moare,
Din cauza lor lumea dispare.
Mie,mi-e rușine să fiu om
Dar ție dragule cititor?
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Другие стихотворения автора
Nebulozități
toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți
e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani
și e mai mic decât mine
nu știu cum s-a întâmplat
el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani
iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul
eu am mai umblu cu capul prin nori
dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul
pesemne că și-a băgat coada între noi timpul
altfel nu-mi explic
i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri
o „pasăre muscă”
( pe etichetă scria Archilochus colubris
cum îi plăcea lui!)
toata viața a omorât păsări
încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției
i se trăgea de la prima lecție de anatomie
acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului
știe aproape totul despre păsări
mănâncă păsări la micul dejun
iar în amurg trage cu praștia după grauri
.
nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta
rotundă:
„la mulți ani”
ar semăna cu o glumă proastă
„ gata!”
nici atât
ar putea crede că-i doresc moartea…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru