Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.

Trece-o lună, mai trec două,

Şi peste astrul meu încă plouă.

Doar tu esti raza mea de soare,

Care norii îi tresare.

Nu mai vorbim, nu mai bârfim ,

lubirea mi-a rămas ca-ntr-un film.

Vei trece? Treci p-aici oare?

Doar să-mi oferi o salutare.

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.

răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,

deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,

nu este un moment prea des.

răspunsuri vagi îmi dai acum,

ai uitat cum ne purtăm în trecut?

acum treci prin fața mea

fără a mă saluta..

răspunsuri caut în acest timp,

și nu le găsesc, îmi vine să suspin!

deoarece știu ca am greșit

dar totuși nu pot încă desluși.

un mister e tot ceea ce faci,

orice cuvânt pe care îl îmbraci,

toate răspunsurile îmi dau de gândit…

eu cu ce naiba am greșit?!

răspunsuri vagi,

răspunsuri scurte,

toate acum sunt întrerupte.

nu mai e ca în trecut,

când îmi făceai romane chiar și la un strănut.

îți cer înapoi răspunsuri,

mult mai complexe decât niște lucruri,

scrise doar pe un ecran

de parc-ai fi un tiran.

un răspuns doar îmi doresc,

ca să pot urca spre cer,

spune-mi unde s-a rupt firul

ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.

un ultim răspuns îți cer,

un răspuns scurt și lejer,

vreau să știu o dată ce …

am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.

ş-am scris,

ş-am scris pagini întregi,

ș-am scris cuvinte de le dezlegi,

și m-am uitat în scris,

am uitat de ce sunt aici.

Am scris,

mult, profund, blând și flamand.

Am scris despre cum te consider, cum te văd și cum te simțeam

dar tu?

Mi-am pierdut nopțile, zilele, minutele.

Ș-am scris,

am scris povești despre tine.

Ș-am scris versuri,

scoase din alte universuri.

Ș-am scris,

stăteam noaptea trează,

stăteam să-ți scriu,

să-ți povestesc,

să te întreb.

Ș-am scris,

arzătoare de răspunsuri la-ntrebări,

simple cuvinte,

care mă făceau să dorm.

Ș-am scris,

și m-am descoperit pe mine,

cuvintele fiindu-mi cămine.

Ș-am scris,

pân-ai dispărut,

din cap,

din suflet

și din trup.

Ș-am scris,

pân-am rămas fără inspirație,

iubirea mea,

pierzându-se cu grație.

Ș-am scris,

ș-oi mai scrie,

subiectele de te transcrie.

și e seară,

și iar nu dorm,

am cam dat-o pe alcool,

e singura soluție care,

îmi răspunde la orice întrebare.

de săptămâni întregi am insomnii,

și cheltui timpul cu bășcălii,

timpul care e foarte prețios,

văzut ca fiind un bibelou strămoș.

vreau să-mi închid ochii,

să visez,

să mă trezesc zâmbind,

și toată ziua sporind.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggprojekt plus en del dumheter

Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.

De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.

De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.

Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".

Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."

Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"

Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.

Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."

Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."

Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.

Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.

Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.

Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.

Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.

När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.

Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".

6. Nebunele din Lazaret

— Pufi, aici!

Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.

Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.

Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.

— Cum te cheamă?

Nu primi nici un răspuns.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.

— Chemați un medic, vă rog.

Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.

— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!

Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.

— Haide cu mine, scumpo!

Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.

— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?

— Am auzit, tanti Crina.

— Bine, Iulia.

— De ce-mi spuneți Iulia?

— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.

Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.

— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.

În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.

Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.

— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?

— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.

— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.

— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?

— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?

— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?

— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.

— Cum ar fi turnul?

În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.

— Turnul este o oglindă.

— Ce fel de oglindă?

— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.

— Ai fost dincolo, Iulia?

Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.

— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?

Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.

— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.

— Lumea aceea te poate răni.

— De ce crezi asta?

— Întreab-o pe Iulia!

— Pe bolnava din debara?

— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.

— Curios să aveți același prenume.

— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.

— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.

— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.

— Orice.

— Să nu te îndrăgostești de ea.

Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.

Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.

— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.

— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.

Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.

— A venit nebuna.

— Nebuna s-a cununat cu diavolul.

— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?

Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.

— Am primit cununa din spicele de grâu!

Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.

Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.

— Două nebune!

Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.

— Dansează nebunele!

— Să danseze nebunele!

— Dansul nebunelor!

— Nebună e lumea din lumea întreagă!

— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!

— Mă cunun cu Isus pe cruce!

Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.

— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.

— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.

— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.

— Spurcato!

— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.

Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.

Întotdeauna mi-am zis că o să "sar" de pe pod abia după ce voi fi ajuns la el. De multe ori, am dorit să amân un inevitabil, uneori poate mult prea evident, nu din lașitate, ci mai degrabă din dorința de a câștiga o bucată de timp - timp în care lucrurile pot evolua înspre schimbarea, dacă nu în totalitate, măcar parțial, a acelui teribil și implacabil "inevitabil"...

Căci uneori, oricât te-ai strădui și te-ai zbate, inevitabilul tot se va produce, cu toate implicațiile lui. Trebuie doar să te oprești, să cercetezi variantele, să găsești răscrucea potrivită, făgașul, pe care lucrurile o pot lua. E ca la jocul de șah: dacă nu anticipezi cel puțin două-trei mutări ale adversarului, pe baza cărora să-ți construiești propriile strategii, va fi cu siguranță mat și vei pierde...

Am pierdut multe în viața mea... Pierderi care, și ele, mi-au ciobit și mi-au cioplit, într-un final, însăși propria-mi ființă... Cineva a spus că suntem făuriți din praf de stele; aș putea spune, pornind de la această idee, că pierderile noastre pot fi, la rândul lor, cioburi de stele, din moment ce ne înălțăm și prin ele...

Cioburi de stele, pierderi cu margini tăioase - cum mi-ați șlefuit voi sufletul, pe nesimțite! Nu regret forma la care-am ajuns, dar poate că mi-ar fi fost mai ușor, dacă "tăieturile" ar fi fost mai blânde, poate că mi-aș fi suportat mai ușor rănile, care n-ar mai fi supurat în atâta lumină... N-aș mai fi pierdut atâta lumină...

Ca oricine, în viața mea, am pierdut lucruri la care-am ținut, bani pe care nu i-am avut, sentimente pe care le-am încercat, ființe - dragi sau nu - și timp care nu se va mai întoarce niciodată... Dar, dintre toate, pierderea timpului îmi ustură sufletul cel mai mult... Pentru că omul, în goana lui după adevăr, nu realizează că forma lui, în cele din urmă, este modelată de timpul pe care îl pierde și nu-l mai are…

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce

Am privit soarele preț de o clipă, prin bucățica de sticlă verzuie pe care tocmai o culesesem de pe țărm, alegând-o dintr-o sumedenie de scoici și alte cochilii sparte. În mâna întinsă, roteam iar și iar, bucățica de sticlă șlefuită de nisipul și de valurile mării, căutând o nuanță cât mai apropiată de culoarea mării... Grea misiune, fiindcă marea, schimbătoare și capricioasă, întocmai ca o cadână, îmi înșela privirea, amestecându-și culorile cu fiecare val...

Țineam într-o pungă, toate comorile găsite pe țărm: scoici de toate felurile și mărimile, bucățele sparte de coral, precum și bucățele de sticlă șlefuită de toate culorile, albe, maronii, verzi, și albastre... Cele roșii sau galbene erau rarisime, așa că pe acelea le prețuiam cel mai mult... dar, cea mai rară - unică aș putea spune! - era o bucățică de sticlă de culoare violetă, regina absolută a colecției mele!

Apoi, am returnat mării comorile furate, care s-a și grăbit să le ascundă privirilor mele sub valu-i verde și pentru-o clipă, m-am așezat direct pe nisip, cu vârfurile degetelor de la picioare mângâiate de spuma caldă a valurilor care mureau încet, în timp ce și eu mă abandonam cu totul sub lenea razelor de soare, numărând în gând valurile... unu, doi, trei, patru... și încercând să-mi potolesc bătăile inimii după ritmul lor...

Fără să mai țin seama de arșița zilei, cu briza sărată ce-mi arde colțul buzelor, am închis ochii, întinzându-mă pe spate, și punându-mi pe fiecare ochi câte-o bucățică de sticlă verde șlefuită de mărimea unei monezi obișnuite, așa după cum în vechime, marinarii așezau pe ochii închiși ai tovarășilor răpuși de mare, plata luntrașului pentru traversarea Styx-ului...

Și preț de-o clipă, am murit și eu puțin, îngânat de valuri și briză, mângâiat de soare și nori, cu gustul sărat al mării pe buze, fără vlagă în brațe, cu sufletul destrămat în zgomotul ritmic al propriei mele inimi risipite în spuma valurilor... Eram țărm...