Timpul e necruțător!

Privesc la harnicile albine,

Trăiesc în stup ca într-o cetate,

Au și oști că altfel nu se poate

Ca o inimă ce mereu bate.

Ordonate și cuminți 

Se risipesc departe în zare,

Tâlhari și hoți și profitori

Privesc cu jind spre stupul lor.

Acest mic harnic popor,

N-au nevoie în stupul lor

De împărați, de prinți 

Și nici chiar de președinți.

Ele știu că au o treabă

Mierea din flori să culeagă

Și să adune în cămară 

Provizii până la vară.

Clară-i legea lor în stup

Dacă furi te țin la zdup

Nu știu de imunitate

Alte legi au în cetate.

Hai să ne uităm mai bine

Să învățăm de la albine

Pedepsând pe cei ce vor 

Mierea strănsă de popor!!!!

Erârziu ,somnul nu vine

Cât a-și vrea să fiu cu tine

Să-ți stâng mâna încetișor 

Și de drag să mă înfior.

Să te mângâi pe obraz

Sub un ochi de lună treaz

Să-ți resfir pe umeri plete

Și aroma-ți să mă îmbete.

Lângă o tufă de sulfină 

Să dormim noaptea-n grădină

Să-ți sărut ochii și fața 

Până vine dimineața.

Fermecați de vraja nopii

Numărăm stelele sorții.

Steaua mea e luminoasă,

Ne zămbește bucuroasă,

Că-s voinic și tu frumoasă 

Și amândoi vom face casă.

Iarba-i verde și cu flori

Turmile-s în risipire,

Mieii mici își  cheamă mama

Ce-i cu ei nici ei nu știe.

Pe imaș în valea seacă

Roua plânge uneori

Vântul se agită-n ramuri

Spicul grâulu-i cu flori.

Câinii știu pe ce cărare 

Urcușul e mai  ușor,

U nde-istâna lor de vară

Unde-l găsesc pe Azor.

Dacă mai erai azi lângă mine,

Știu că la amândoi, ne era mai bine,

Nu ar mai fi fost frig în casă,

Și tristețea, se îndura, să mă mai lase.

Poate aveam cu cine să mă cert,

Seara, aveam cui să spun-noapte bună-,

Peste zi aveam puterea să te iert

Seara ne găsea, ținându-ne de mână.

Dimineața, mă trezea aroma de cafea,

Bună dimineața, draga mea...

Un salut ce mi-a uns atâți ani inima.

Să-l mai aud și acum, ce nu ași da?

Ne-am certat  dar, doar în glumă

Supărarea trecea pe lângă noi

Ochii tăi erau blânzi, vorba blajină

Prielnic timp de petrcut în doi.

Nu a fost marea iubire, vâlvătaie,

A fost respect și poate altăceva 

Ai fost prieten bun și umbrelă

Ai fost hrana sufletului, ca pomului, seva.

Ai fost, ai fost, suflet drag

Doar amintirea o păstrez cu drag.

Cât de searbătă-i e clipa

Când  nu mai iubești

Nu-i lumină de la care

Să te încălzeși.

Secat pare a fi izvorul

Dătător de viață

De nu mai simți ,fiorul

Când te țin în brațe.

Rare ori îți iese-n cale

Ceasul fermecat

Când doi ochi cu a lor

Săgeată ,te-au strfulgerat.

NE ÎNCETAT ,MEREU  TE CAUT

FĂRĂ  TINE  NU-AM  LUMINĂ ,

SUFLETU-MI  MEREU  SUSPINĂ ,

FĂRĂ  TINE  ZIUA  PLÂNGE ...

ÎȚI  CUPRIND  ÎN  BRAȚE  UMBRA ,

NE LĂSÂND-O  SĂ MAI  PLECE !...

        Într-o zi ,pe drumul vieții apare o floare plăpândă ,

firavă,dar minunată .Apare într-o familie iubitoare,devotată.

Pentru părinți este împlinirea cea mult așteptată.Pentru bunici?

Nu au ceva mai scump pe lume,decât această mică minune,

pe care n-o pierd din ochi de dragă.Copii,nepoții,florile vieții;

Pentru ei nici un sacrificiu nu-i prea mare.Drumul vieții e 

deschis,căldură,iubire,susținere,viață de vis.

         Relații părinți- copii ,bunici-copii toate-s bune și frumoase

până  când un virus vătămător ,atacă mintea copiilor:drogurile.

Drogurile fac ravagii în multe familii.Rețelele acestea străbat 

lumea de la un capăt la altul,aduc profituri uriașe ,semânând 

disrugere și moarte .Această otravă îi ademenește,stă la pândă

mai ales în școli ,la colț de stradă...

        Cine ne apără ,copii,viitorul țătii,ai lumii? Noi doar noi părinții ,

bunicii,trebue să declarăm război împotriva traficanților,producătorilor

acestor substanțe.

        Nu zâmbiți când auziți un strigăt de durere,a unui  părinte 

disperat,nici o dată nu știi de unde vine năpasta !

        Cine are interesul să ne distrugă copiii?

        De ce România a devenit o piață de desfacere?

        E -SAT FĂRĂ CÂNI-?

E ziuă și sună sirenele în disperare…!

E noapte și sună sirenele în disperare…!

Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni  care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.

Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…

Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii   imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că  am plâns  la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…

Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.

- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?

 Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.

- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.

În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.

- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,,  RĂZBOI,,!

E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Campeonato de espirros

Senhoras e senhores, hoje somos os organizadores de um evento espetacular, conhecemos todos em Ulaanbaatar, a cidade mais bonita da Mongólia, que decidiu sediar este ano um campeonato um pouco fora do comum, trata-se do espirro internacional campeonato. Concorrentes de todo o mundo se reuniram para mostrar que podem, que têm talento e sabem utilizá-lo. Sem mais delongas, vamos começar!

O competidor nº 1 se prepara para espirrar, inspira-expira, inspira-expira e espirra! Mamulica... sim, que espirro, ouviu-se no meio do estádio. Bravo!

A concorrente número 2 cheirou pimenta do saleiro com tampa dourada, lágrimas escorrendo pelo nariz, tenho a sensação de que será algo extremamente melodioso. E espirrar...! Ele espirrou com tanta força que você nem conseguia ouvir... até os gatos espirram com mais força... ainda precisa praticar...

O competidor número 3 também é mergulhador profissional e sabe perfeitamente quanto tempo prender a respiração para espirrar. Estamos nos preparando para ouvi-lo. Isso se desenrola. E este é um espirro brilhante. Muito bom! Foi ouvido até nas planícies vizinhas da Mongólia...

O competidor nº 4 afirma que tem espirros no sangue. Quando criança, ele espirrou em ambrósia e árvores frutíferas e, com o tempo, tornou-se um especialista. Agora ele espirra também. Que espirro dessa vez também...foi detectado por um satélite que fornece internet no planeta Terra.

Já estamos progredindo!

O concurso número 5 possui estudos especializados no assunto. Ela também praticava sozinha espirrando em casamentos, festas ao ar livre, aniversários, Ano Novo com amigos e assim por diante... Começa, prepara, espirra...perfeito 10! Desta vez, foi recebido por um satélite vindo da Lua. A história astrofísica de Morgan Freeman com moléculas de oxigênio impedindo a propagação de sons no Universo não faz muito sentido no caso desta competição.

Os concorrentes seguintes conseguiram nos impressionar ainda mais com a intensidade dos sons produzidos. Houve gente que espirrou tão alto que o som também foi recebido pelos satélites de Vênus e Mercúrio. Esses profissionais só poderiam nos agradar uma vez na vida com o resultado de seu trabalho árduo.

Dos 1000 participantes ouvidos e avaliados, apenas um ganhou o prémio principal, nomeadamente, uma casa no lago nas Maldivas e uma depiladora de última geração. O vencedor é norueguês de origem e é uma fonte de inspiração para todos aqueles que pretendem participar e treinar para um campeonato deste tipo! Parabéns!

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

A kezdet számít

A kezdet, olyan nehéz, mint amilyen izgalmas. Szívedben hordozod az élmények, érzelmek, hangulatok, érzések széles skáláját. Sok közülük talán túlságosan is esetlenül van visszaadva, kifejezve, ez most így van. A készségfejlesztés, a keresés, a felfedezések, a feltárások, a hibákból és kudarcokból való tanulás időszaka, olyan pillanatok, amikor többet tesztelsz, nem vagy meggyőződve arról, hogy folytatni akarod, amit elkezdtél. Máskor tudjuk, hogy egy új életszakasz kezdődik, amit keresünk akár magunknak, akár a környezetünknek.

Bárhogy is legyen, a kezdet számít, képzelj el egy jó sportolót, aki részt vett volna különböző versenyeken és nem tudom min, akkor is eljutna oda, ha nem lenne támogatása, ha nem lenne szerencse, hogy megtalálja az edzőt a tanulási stílusának és igényeinek megfelelően? Nem, egyáltalán nem.

Ugyanígy talán elképzelünk egy márkanevet, sikeres lett volna, ennyien vásároltak volna onnan, ha nem lenne támogatás, reklám, promóció nem tudom hány közösségi csatornán? Nem, természetesen nem, a világ nem is tudná, hogy létezik ez a márka.

A kezdet a korábbitól való elszakadást jelenti. Lehet előre tervezett vagy nem tervezett, ez attól függ, hogy mihez akarunk kezdeni. Ha például balettórákra szeretnénk beiratkozni, igen, meg tudjuk tervezni az elejét, még akkor sem igazán tervezhető, ha az oktató a kitűzött időpontig nem jön vissza a szülési szabadságról. Ha szülési szabadságon vagyunk, nem lehet beütemezni a szülést, nem választhatjuk meg, hogy melyik hónapban szülünk, nemhogy a napot, az időpontot. Pillanatnyilag történik. Akkor nekünk és a gyereknek is van egy kezdet, egy új út, amelyen együtt járunk majd. Nem mindegy, hogyan kezdje el a gyermek az életét. Szülőként megválaszthatjuk, hogy mit akarunk a gyereknek. Csak a szeretetünket fejezzük ki azzal, hogy pénzt és csomagokat küldünk neki a nem tudom milyen játékból abból az országból, ahol dolgozunk, de közben egy idegen vigyáz a gyerekünkre? Később ne csodálkozzunk azon, hogy korlátok, korlátok lesznek köztünk és a gyerek között. A gyermekhez való közelség és a vele való kommunikáció hiánya hatással van a fejlődésére, mert soha nem érezte volna, hogy szükség van rájuk. Csak a biológiai szüleire fog emlékezni, de nem fogja őket a szó valódi értelmében szülőnek elismerni.

Az ellenkező póluson azok a szülők állnak, akik úgy döntenek, hogy az országban maradnak. A holnap bizonytalanságokat szül, ez a bizonytalanság által generált stressz, amit magunknak képzelünk, átterjed a gyerekre, ha nem tudjuk, hogyan uralkodjunk magunkon, és hagyjuk, hogy azt csináljon, amit akar. Aztán a szülők ingerültekké válnak, hülyeségeket, tulajdonképpen hülyeségeket beszélnek a gyereknek. Csecsemőkor első felében nagyon odafigyelünk a gyerekre, mert olyan az elméje, mint a szivacs. Nyomj el mindent, minden szót, gesztust, hangszínt. Akaratlanul is kisajátítja ezt a kezdetet. Átveszi az uralmat, hangulatok, gondolatok, benyomások, attitűdök. Kár lenne, ha ez megtörténne. Szépen fel kell nőnie minden szempontból, mert a szülei a legjobb iskolákon, a legjobb gimnáziumokon, a rég álmodott főiskolán és nem tudom hova vitték volna át, hiába. elérné az 1,90-es magasságot, jól fejlett, sportos és nem tudom, hogyan, ha belül találjuk magunkban tartott, nem időben felismert, nem kifejezett, nem gyógyult traumák keverékét. Kívülről jól nézne ki, de belülről látszik, hogy nem vettek bele lelket a növekedésébe, mert biztosan hiányzik belőle a legértékesebb, az együttérzés és az emberség. Milyen családot talál majd? Milyen generációk lesznek ebből a családból és így tovább.

Szüksége van a lélek melegére, akárcsak a fának, amikor ültetjük, az öntözés mellett ügyelünk arra, hogy egyenes és vastag legyen, a nap melegére is szüksége van ahhoz, hogy minden szempontból jól fejlődjön.

A kezdet néha azt jelentheti, hogy elkezd sportolni, biciklizni, megtanulni új recepteket főzni és így tovább. Legyen azonban óvatos, ha úgy dönt, hogy olyasvalamit tanul meg, amit nem lehet csak YouTube-videók megtekintésével megtanulni, és ennyi, ehhez a munkához oktatókra vagy tanárokra van szüksége, próbáljon meg olyan embert keresni, aki legalább minimális hajlandósággal rendelkezik értsd meg, hogy vágysz arra, hogy megtanuld ezt a képességet, belső motivációdat, hogy függetlenebbé válj ettől a nézőponttól, félelmeidet, hogy támogass ott, ahol nem egészen sikerül, hogy együtt leküzdhesd ezt az akadályt. Ellenkező esetben te is szenvedni fogsz, te is tele leszel frusztrációkkal, idegekkel, hogy te fizettél arra a tanfolyamra, és az oktatónak nincs rád ideje, mindig vannak mások, mindig előtérbe helyezi őket veled szemben, mindazzal, amit te is fizettél ugyanannyi pénzt, mint a kedvezményezettek.

Csakúgy, mint az iskolai osztályokban, létezik a többszörös intelligencia elmélete, amely szerint az intelligencia 9 típusa létezik. Nem tudom, miért gondolják még mindig egyes tanárok, hogy tanítványaiknak jónak kell lenniük a tantárgyukban. Ha úgy dönt, hogy nyilvánosan megalázza az osztály előtt, mert milyen keveset tud matekot, akkor igazságos lenne, ha az óra után finanszírozná, pénzt adna neki, hogy terápiás foglalkozásokra járjon, hogy meggyógyuljon a félelméből. kudarc, orrvérzéshez vezető szorongás, hányinger, szédülés, alvás- és szívritmuszavarok. Ha nem jó matekból, az abszolút nem probléma, talán kifejezőbb, jobban fest, ütőhangszerek, nyelvek, sport, egyéb tárgyak. Semmi esetre sem lenne tisztességes azt a címkét becézni rá, hogy nem tud semmit, úgysem tudná és úgysem értené meg, hogy érte és vele semmit nem lehet tenni, hogy az életben semmi sem ér fel semmit. és mindenféle ehhez hasonló forgatókönyv. Minden férfi egyedi, megvannak a saját tulajdonságai, amelyeket gyakorolni, dolgozni, csiszolni kell. Ezt kell tenniük azoknak a szülőknek és tanároknak, akiknek ez az elavult gondolkodása, hogy ha nem tud matekot tanulni, akkor nem tud semmit. Kíváncsiságból elégedettnek érzik magukat a matematikakar végzettei, miután befejezték, valójában hányan végzik el a matematika oktatását, amikor a vágyotttá válás útja minden lépésnél akadályokkal van teleszórva, és már az érdemek és a tudás sem számítanak? Mikor a 10 kritériumból nem csak egy felelt meg, különben mindegyik megvolt, és soha nem vették fel? Mi értelme van rákényszeríteni őket, hogy olyan utat járjanak be, amelyet még a matematikát szeretők sem követnének? Hagyja, hogy a gyerekek, tanulók, tanulók maguk válasszák meg saját útjukat, bármennyire vagy kevéssé is tetszik nekik! Ne helyezze magát mások helyébe, és azt gondolja, hogy jobban ismeri őket, megérzi, mit akarnak, mire vágynak. Az egyedül elkövetett hibákat sokkal könnyebb kijavítani, mint azokat, amelyeket azért követtek el, mert mások azt tanácsolták, hogy hibázz.

Esettől függ, ha engedelmesebb gyerek, akkor elfogadja a helyzetet és megpróbálja kezelni, bár depressziós lesz, nincs békében önmagával, tele haraggal és felhalmozódik rejtett frusztrációkkal. De ha olyan természetről beszélünk, amely nem engedelmeskedik, független akar lenni saját döntéseiben és preferenciáiban, akkor azt kockáztatjuk, hogy az iskolai lemorzsolódások aránya egyre nő. Megfontolná, hogy minek arra a mate-infó órára, amikor amúgy sem találják meg semmiben, amiről ott szó esik, semmi sem vonatkozik rá és nem illik hozzá. Éppen ezért javasolt, hogy a szülők megértsék gyermekeiket és támogassák őket az élet minden fontos szakaszában.

Hiába koncentráltam a kevésbé kellemes szempontokra, ezek minden kezdet valóságának részei, elvégre a kezdet a legbonyolultabb. Útközben a dolgok egyszerűbbé, gördülékenyebbé válnak, és minden sokkal inkább megélhető, átélhető és érezhető élménnyé válik. Természetesen azoknak az embereknek, akikkel egy fiatal életének minden szakaszában találkozunk, megvannak a maguk érdemei.

Köszönetet mondjunk hát a szüleinknek, akik tőlük telhetően támogattak minket, egy bizonyos korig adtak nekünk lehetőséget, ruhákat, kiegészítőket, kütyüket és minden mást, etettek, étellel és pozitív érzésekkel is, amit adtak. egy tabletta, hogy minden esés után bekötözték a sebeinket, hogy enyhítették a depressziónkat, amikor azt hittük, hogy haszontalan, hogy volt türelmük tanulmányozni, elemezni és elmondani, mi állna jobban a legtöbb helyzetben, hogy sétáltak parkokon át, művészeti galériákba, zsellérekbe és cukrászdákba, hogy műveltek némi zenei és képzőművészeti ízlést, hogy ők adták nekünk az első utasításokat, az élet első használati útmutatóját.

Ezúton is köszönjük a pedagógusoknak, tanároknak, tanároknak, mert ők is nálunk töltötték az idő jó részét, és ők is átélhették, amit mi, a vizsgák érzelmei nem csak a miénk, hanem az övék is. Nagyra értékelünk minden jó gondolatot, minden alkalommal, amikor elengedtek minket az óráról, ha nem éreztük jól magunkat, amikor kijavítottak, amikor nem tudom milyen versenyre kényszerítettek, amikor elmagyaráztak nekünk, amikor betűztünk, olvastunk velük, amikor új dolgokra tanítottak minket, amikor sorsot változtattak, amikor értelmet adtak életünknek, amikor segítettek jobban beosztani az időnket, hogy ne legyünk olyan szétszóródtak, mint mi.

Szívből köszönjük mindenkinek, aki segített fejlődni, jótékony változásokon átmenni, védőszárnya alá vett minket.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Rakennusprojekti plus vähän hölynpölyä

Cecilia ja hänen miehensä suunnittelevat muuttavansa uuteen kotiin. He etsivät jatkuvasti Internetistä kiinteistönvälitystoimistojen mainoksia. Periaatteessa se ei ole monimutkaista, mitä he haluavat, asunto, jossa on kolme huonetta, kaksi kylpyhuonetta, olohuone, kaksi parveketta, löydetyistä, joissa ei ole seiniä tai ikkunoita (koska Cecilia tykkää istua auringossa, ruskettua) , keittiö, mutta myös säilytystila kenkälaatikoille. Suurin osa väitteistä lähtee tästä säilytystilasta, Cecilian aviomies ei ole samaa mieltä. Hän arvelee, että laatikoiden paikka voisi olla aivan parvekkeella. Lisäksi säilytystila ei antanut hänen laajentaa kylpyhuonettaan riippumatolla. Käytännössä ihminen haluaa avoimen kylpyhuoneen.

He katselevat ympärilleen, etsivät tarjouksia, huomaavat melko edullisen, kolmen huoneen asunnon, kuten he halusivat, mutta eivät kaupungin keskustassa, vaan jossain laitamilla, kaupungin luoteisosassa. Sijainti ei todellakaan tyydytä Cecilian auringon ja lämmön tarvetta, mutta mitä voimme tehdä, emme voi saada niitä kaikkia, meidän on silti luovuttava joistakin valintakriteereistä, joita he olisivat halunneet tulevaan taloonsa.

He ovat menossa noin klo 9 keskiviikkona keskustelemaan rakentajien kanssa. Mutta heti sisäänkäynnin jälkeen Cecilialla on outo tunne. Mies kysyy, miksi ei olisi hyvä jäädä sinne. Hän aloittaa useista syistä: se, että se on kaukana pojan päiväkodista, hänen pianotunneistaan, kaupungintalosta, kauneussalongista, jossa hän käy, ja mistä tahansa sellaisesta kaupasta, jossa hän voisi tehdä ostoksia.

Kaikkeen tähän aviomies antaa erittäin "älykäs" vastauksen:,, siellä on julkinen liikenne". Cecilia hermostunut:,, Et siis aio auttaa minua liikkumaan paikasta toiseen?".

Cecilian miehellä on taas linja, joka saa meidät ihmettelemään, kuinka uskollinen ja omistautunut hän on aviomiehenä: "Sinulla on lupa kaikkiin luokkiin, et todellakaan halua edes ajaa skootterilla, siellä on takseja, joihin voit soittaa mihin tahansa vuorokaudenajasta ja yöstä." Cecilia on vielä kiihkeämpi:,, Tiedätkö jotain, hankin ajokortit itselleni, näyttääkseni itselleni, että voin, mikä on minun vikani, että minulla on liikenteessä ollut kaikenlaisia outoja, kuten sinä, jotka todella haluavat törmätä minuun? Pelkään niin monia liikenteen osallistujia." Aviomies sanoo hänelle ujolla äänellä: "Okei, minä autan sinua matkoilla."

Asiat rauhoittuvat tällä hetkellä, kaksikko lähtee juttelemaan rakentajien kanssa. He antavat heille suunnitelman asunnosta, jotta he voivat nähdä kaikki arkkitehtoniset yksityiskohdat tarkemmin. Aviomies näkee pienemmän kylpyhuoneen, josta hän haluaa tehdä avoimen tilan. Cecilia aloittaa kriittisellä ja moralisoivalla äänellä: "En ymmärrä, miksi tarvitset avointa kylpyhuonetta?" Missä olet nähnyt tämän kylpyhuonemallin aiemmin? Pubissa?!"

Mies sanoo haluavansa hänet, koska hänellä on innovatiivisia ideoita, ei konservatiivisia, näkevän asiat yksipuolisesti kuten Cecilia, että kaikki seinät on järjestetty kauniisti, yksi ei tule kallistumaan 95 astetta ja että Cecilian tarve täydellisyyteen tukalaa hänet, estää , tuntuu siltä, että kaikki on pysähtynyt hänen tyypillisten mieltymyksiensä vuoksi.

Cecilia punastuu, on hiljaa, mutta huomaa asiat. Cecilia sanoo:,, Ja minusta tuntuu, että niin paljon asioita puuttuu, en jäisi tänne, se on tyhjä tila."

Rakentajat kertovat hänelle: "Se on nyt tyhjä, koska ei ole esineitä, tuskin onnistuimme rakentamaan seinät, kun muutat tänne, näet, että talo alkaa hahmottua, sisustat sen haluamallasi tavalla, räätälöit , ja kaikki se."

Cecilia keskustelee miehensä kanssa, hän haluaa saada hänet lykkäämään muuttoa, kunnes hänen poikansa lopettaa päiväkodin, koska hän on erittäin tunteellinen poika ja mikä tahansa suuri muutos voi vaikuttaa epämiellyttävästi hänen akateemiseen suoritukseensa.

Mies ei suostu, hylkää Cecilian ehdotuksen ja lupaa rakentajille, että hän muuttaa heti, kun asunto on rakennettu, kalustettu, rapattu. Hän kuitenkin hyväksyy, että kenkälaatikoiden säilytystila on avoimessa kylpyhuoneessa.

Cecilia antaa periksi, hän näkee, ettei hänellä kuitenkaan ole ketään, jolle puhua, hänellä on viimeinen pyyntö ennen isovanhempiensa asunnosta muuttoa, nimittäin: olla varovainen kaikkien isovanhempiensa 20 maalauksen kanssa, olemaan hukkaamatta niitä Älä sirpauta heidän runkoaan, kun hän ottaa ne pois autosta ja kantaa ne asuntoon. Hän lupaa olla varovainen, ettei hän pudota niitä, naarmuta niitä, koske kaiteeseen ja niin edelleen.

Muuttopäivä tulee, perjantaina, hän ei ole edes hakenut poikaa päiväkodista, hänellä ei ole kompassia laukussa, ei karttoja, eikä puhelimeen asennettua "Maps" -sovellusta, hänen on arvattava missä uusi koti on Jos menestyy kotona hyvin, jos ei, niin hän nukkuu kaduilla.

Cecilian maalaukset, köyhät, istuvat tavaratilassa kahden Aqua Carpatica -vesipullon vieressä, pussi täynnä Cremșnit-laatikoita, toinen pussi, jossa on kahdeksan pakettia jauhoja, akvaario, en tiedä kuinka monta laatikkoa lautasliinoja, rättejä ja kaikki se.

Kantaessaan niitä hän on varovainen jokaisessa askeleessaan, johon astuu, mutta koska hänellä on viisi toisessa kädessään ja viisi toisessa kädessään, hän naarmuuntuu maalauksen kehystä, jota hän pitää oikeassa kädessään. Cecilia ei epäile tapahtunutta ennen kuin hänen miehensä kiinnittää hänet seinään. Cecilia ketterällä näkemisellään, kotkansilmä, joka huomaa pienimmänkin vian +1,75 dioptrialla, näkee naarmun. Hän sanoo miehelle:,, Haluan sinun menevän huomenna kiinalaiseen kauppaan pienellä torilla ja ostavan uuden, mutta silti kultaisen kehyksen, kuten tämä. En voi katsoa tätä maalausta, olet pilannut sen huolimattomuudellasi!" Ja todellakin, mikä se omaisuus oli? Se oli vain maalaus karvaisista kissoista.

Aviomies kysyy häneltä:,, mutta eikö sitä voi korjata liimalla?" Cecilia suuttui sellaisesta kyvyttömyydestä,, Ei, sitä ei voi korjata liimalla. Se on naarmuuntunut, rungosta ei puutu palaakaan... "

Aviomies pohtii ulkona Cecilian sanoja:,, Nainen, joka ei tiedä mitä hänkään haluaa, ei halua liimaa, annan hänelle syyt haluta liimaa." Ja hän jatkaa vielä rohkeampiin tekoihin, rikkoo akvaarion sisään Cecilia näkee kaiken parvekkeelta, lähettää hänelle viestin puhelimeen, että hän ostaisi myös uuden akvaarion kiinalaisesta kaupasta ja mahdollisesti uusia kaloja eläinkaupasta, samalla kun hän kamppailee elvyttääkseen kaikkia, jotka olivat tuossa akvaariossa, laittaa ne hanassa, vesisuihkun alla ja kukkamaljakossa.

Mitä tehdä? Cecilian miehen olisi pitänyt tietää, että "kiire pilaa työn".