Dansul regretului

Tu mi-ai fost tot,

dar totul trece

și ai lăsat în urmă o vreme atât de rece.

Tu mi-ai fost dor,

și m-ai durut

și am crezut că fără tine am să mor.

Tu mi-ai fost inimă

și mi-ai bătut în piept

dar cât să te mai aștept?

Tu mi-ai fost cerul,

și m-am uitat la tine cu ardoare

dar abia acum simt cât mă doare.

Tu mi-ai fost suflet,

te-am purtat oriunde în lume

și am să te port mereu, pe-ale iubirii urme.

Tu mi-ai fost prima iubire,

m-ai făcut să simt tot

și apoi să simt că nu mai pot.

Tu mi-ai fost vânt de primăvară,

și-mi suflai încet prin păr

acum ești viscolul din iarnă

și apeși pe răni, iar ele dor.

Tu mi-ai fost vară,

și am crezut că n-o să treci

dar apoi te-am privit cum pleci.

Tu mi-ai fost visul cel mai mare,

și te voiam cu tot dinadinsul,

Să îți arăt că nu ți se pare,

că putem atinge paradisul.

Tu mi-ai fost răsăritul soarelui,

dar ai apus,

apoi ai răsărit iar, 

doar ca să mă trezești dintr-un coșmar.

Tu mi-ai fost cel mai dulce vin,

dar am băut până când am început să simt

gustul ușor schimbându-se-n venin,

și tot nu m-am oprit.

Tu mi-ai fost zâmbet,

și te-am purtat cu cea mai mare fală,

acum eu ce mă fac?

Căci îmi simt inima goală.

Tu mi-ai fost lacrimi,

și am vărsat nenumărate

doar să nu mă lași în urmă și să pleci departe.

Și totuși ai plecat.

Tu mi-ai fost tot,

dar nu mi-ai fost regret vreodată

căci cum aș putea regreta

ceva ce am iubit odată?

Seara deprimat mă uit la stele

Le privesc și mă gândesc la tine,

De ce nu ești în brațele mele

De ce nu ești lângă mine....

Regret că nu mai ești a mea,

Dar eu încă sunt la tău,

De pe cer s-a furat o stea,

Lipsa ei îmi face rău......

Defapt... nimic nu s-a furat

Eu sunt cel care am pierdut-o,

Merit să fiu deprimat,

Eu sunt cel care am rănit-o.....

Muzica îmi cântă în căști,

Ochii îmi par triști,

Liniștea curge în plânsetul meu rău,

Lumea merge și nu stă pe un loc,

Am multe gânduri 

Și toate-s diferite.

Dar...

Luna bate-n geam

Și de a câta oară eu nu ies? 

Cred că ei,

Parcă îi este milă de mine.

Lui nu i-a fost milă, deloc 

A uitat de mine, de parcă 

Nu am existat măcar odată.

Autor Zamurca Alina 

Poezia compusă pe 26.12.2025

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros

Oh nu-mi lua vederea ,

Că în zadar suspin și plâng 

Încerc să-ți uit privirea 

Și vreau în brațe să te strâng .

Să te strâng așa de tare ,

Să nu te lași să pleci 

Și să nu dai uitare 

Să nu mă lași pe veci .

Devin cuprinsă de rugină 

Cu tot cu a mea tărie, 

Și acum ești lumină 

Întâlnindu-mă-n câmpie .

Atâtea inimi sparte ,

Râzi că un băiețandru 

Te văd tot mai departe 

Dar la fel de tandru .

Tu îi dai vieții contur 

Și cred c-așa-i mai bine ,

Te rog doar să te uiți în jur 

Ca să mă vezi pe mine.

S-a cam făcut răcoare 

Și te-am visat murind 

Lacrimile-s ape curgătoare ,

Văzându-mă trăind .

Tot mă gândesc la tine ,

Eu știu că n-a trecut 

Și vreau să se termine 

Ceva ce nu am vrut .

Iar într-o zi de toamnă 

Curând în viitor 

Sufletul o să adoarmă,

Și nu-mi va fi ușor .

Uită-te la visele noastre ,

Știu multe sunt cam rele 

Plimbându-ne pe mările albastre 

Privind cerul cu multe stele .

Odată te-am văzut 

Distrus și plin de sânge ,

Dar te iubesc la infinit 

Și inima îmi plânge .

În ochii nopții,

am privit cu jale.

Luna argintie,și palidă,

am sărutat-o cu vise neîmplinite, 

Fluturii albaștri,

Ultima dată i-am citit din carte.

Am citit "Luceafărul" de Eminescu,

ultima melodie la pian,

"The manipulator"

am ascultat.

Îmi iau rămas bun de la toți!

Și plec în altă lume,

Fiți sănătoși! Și nu mă căutați,

nu mai vin la voi,

De mine puteți să uitați.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

Cunoștințe nemărginite
Din carte provenite
Cu care biblioteca minți tu vei umple
Și lumea tu vei unge
Cu informații multe
De care lumea mult are nevoie

O să ai multe surprize
Pe care cărțile ți le vor zice
Acesta are un preț important
Timpul pe care l-ai acordat

Cărțile sunt importante
Ne ajută la învățare
Toată ziua ai citit
Și insomnie tu ai primit

Tăișul său strălucitor,dar nemilos
E cunoscut a fi primejdios
Cu fiecare atingere blândă
Cu o rană ea te încântă

O încercare complet nevinovată
Să simt ceva,cum am făcut odată
Cu sufletul tău nenatural de rece
Și doar cu răni care mă primește

Sângele ce odată îmi curgea prin vene
Mi se risipește pe mâini și nu se oprește
Eu am încercat a ignora
Durerea ce mi-o provoca

Dar a încerca,a o compara
Cu arma albă ce prin inimă îmi trecea
Ar fi o adevărată insultă la adresa mea
Dar mai mult pentru inima,ce nu va mai bătea

Încă îmi amintesc admirația de neclintit
Pentru o floare ce în cuțit a devenit
Totuși frumusețea ei nu s-aa ofilit
Cum am văzut la alte flori care au murit

Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă

Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece

Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea

Pâine,pâine
Dă putere la o mie
De pe vale și câmpie
O să găsești în orice colț de împărăție

Nu poți trăi fără ea,oricât ai vrea
Te poate satura,dar și îngrășa
Numai fără oprință
O să ai și burtică

Valurile auri de pe câmpie
Nu poți a nu te uita cu bucurie
Tărâțe toată ziua
Cât să umple toată burtica

Galbenul grânei aurite
Ca aurul de neprețuite
Nu îți poți lua ochii
De la aceste minuni ale lumii

Aluatul face magia
Aluatul înfăpyuiește pâinea
Care ajută împărăția
Să-și hrănească omenirea

Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată

Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă

Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește

Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață

Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat

Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat

Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat

Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat

Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade

Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește