Cuțitul
Tăișul său strălucitor,dar nemilos
E cunoscut a fi primejdios
Cu fiecare atingere blândă
Cu o rană ea te încântă
O încercare complet nevinovată
Să simt ceva,cum am făcut odată
Cu sufletul tău nenatural de rece
Și doar cu răni care mă primește
Sângele ce odată îmi curgea prin vene
Mi se risipește pe mâini și nu se oprește
Eu am încercat a ignora
Durerea ce mi-o provoca
Dar a încerca,a o compara
Cu arma albă ce prin inimă îmi trecea
Ar fi o adevărată insultă la adresa mea
Dar mai mult pentru inima,ce nu va mai bătea
Încă îmi amintesc admirația de neclintit
Pentru o floare ce în cuțit a devenit
Totuși frumusețea ei nu s-aa ofilit
Cum am văzut la alte flori care au murit
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Dumitrescu Alexandru
Data postării: 16 decembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 178
Poezii din aceiaşi categorie
Paradox
Amintirile dor, dar sunt străine,
ca vise vechi pe care nu le-am visat,
mă uit la ele-sunt tot cu tine,
dar unde sunt eu? Cine-am fost? Cine-s azi?
Te-am iubit. Te iubesc. Sau poate că nu?
Poate iubirea era doar setea
de-a fi privită, de-a fi văzută,
de-a nu fi un chip ce se pierde-n rețea.
Poate că tu ai fost doar conturul
unei iubiri ce nu era a ta,
doar umbra unui vis nescris
despre cine aș fi vrut să mă vrea.
Și-acum? Acum mintea tace,
numele tău nu-i decât un sunet,
dar inima, inima face
din tăcere-un tunet.
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
La nunta ta
Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.
Am ajuns la capătul puterilor…
Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința
Iluzie
Ma desprind temătoare de el
Visele se destramă din nou
Pașii se-ndeparteaza ușor
Vocea nu-i decât un ecou.
Uneori pare-atât de real
Uneori nu-i decât fantezie
Ochii îl vad ideal
O speranță în suflet învie.
Ma învârte ca-ntrun carusel
Printre mii de vise spulberate
Zbor sus,ajungând pana la cer
Ma prăbușesc în realitate.
Fără s-apuc sa știu ce am pierdut
N-am timp sa lupt ca să păstrez
Pana și umbra rece a dispărut,
Dezamăgirea aievea era.
Paradox
Amintirile dor, dar sunt străine,
ca vise vechi pe care nu le-am visat,
mă uit la ele-sunt tot cu tine,
dar unde sunt eu? Cine-am fost? Cine-s azi?
Te-am iubit. Te iubesc. Sau poate că nu?
Poate iubirea era doar setea
de-a fi privită, de-a fi văzută,
de-a nu fi un chip ce se pierde-n rețea.
Poate că tu ai fost doar conturul
unei iubiri ce nu era a ta,
doar umbra unui vis nescris
despre cine aș fi vrut să mă vrea.
Și-acum? Acum mintea tace,
numele tău nu-i decât un sunet,
dar inima, inima face
din tăcere-un tunet.
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
N-am chef să fiu muzeul nimănui.
nu te mint, crede-mă când îți spun
că n-am chef să fiu visul tău frumos
împachetat ca un cadou de aniversare
pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea
să mă întrebi ce vreau.
n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal
din ce-ai crezut tu că sunt,
din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus,
iar tu doar să pleci când încep
să respir real în preajma ta.
ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,
nu te-am scris pe tine,
n-am scris-o nici pe ea,
nu m-am scris nici pe mine,
dar eu nu recitesc nimic.
nu-s nici citat pentru bio,
rana ta de exprimat artistic,
din care să experimentezi cat
de mult pot duce
pentru tine.
sunt întreagă și uneori, da,
îmi dau permisiunea să
o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.
dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,
undeva pe la sfârșitul listei noastre.
și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,
îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu.
trăiește-mă sau pleacă pe ușă.
La nunta ta
Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.
Am ajuns la capătul puterilor…
Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința
Iluzie
Ma desprind temătoare de el
Visele se destramă din nou
Pașii se-ndeparteaza ușor
Vocea nu-i decât un ecou.
Uneori pare-atât de real
Uneori nu-i decât fantezie
Ochii îl vad ideal
O speranță în suflet învie.
Ma învârte ca-ntrun carusel
Printre mii de vise spulberate
Zbor sus,ajungând pana la cer
Ma prăbușesc în realitate.
Fără s-apuc sa știu ce am pierdut
N-am timp sa lupt ca să păstrez
Pana și umbra rece a dispărut,
Dezamăgirea aievea era.
Alte poezii ale autorului
Nostalgie
Nu e de parcă sunt eu prea în vârstă
Ca să pot zice că am avut o viață lungă
Plină de memorie și amintiri în vânt
Care oferă un învățământ
Dar totuși simt mărinimia
Chiar și când era epidemia
Ai unei simple vieții de copilaș
Care s-a pierdut printre trufași
Ca o fanfară de primăvară
A fost viața mea de odinioară
Cu un tovarăș de armată
Pe care nu o să îl uit niciodată
O explozie în fiecare dimineață
Plină de bucurie și nebuneală
O prietenie care va dura o viață
Și cu care aș confrunta și o armată
De vremuri apuse îmi amintesc
Pentru că despre asta eu vorbesc
Când cu el mă întâlnesc
Și simt din nou cum era să trăiesc
Îmi amintesc și de iubirea pe care încă o mai trăiesc
Și care indiferent de orice eveniment eu nu pot să o părăsesc
Ca un călător eu continui pe acest drum
În timp ce continui cu inima să te urmez acum
Școala pentru mine mereu s-a simțit ca o durere
Dar acum că am ocazia să uit în timp printre perdele
Înțeleg acum cu o mai bună percepere
Că a fost locul cu cele mai frumoase momente
Dar nu ar trebui să termin pe o notă cu durere
Nu îmi place să provoc neplăcere
Așa că vă voi mai spune
Că mereu poți face noi momente
Poetry
When poetry gets better
Humankind is greater
But when the artist stops
Life disappears like a fly that drops
Every time a page is turned
Another human mind grows
Every time you stop reading
Your mind loses the ability
To be as creative
As its ones was being
You should never stop speaking
Cause its the only way to share your being
Never lose your goal
Cause its the only thing that keeps you on the road
You should value the times
When the information touches your mind
Cause its the only time
When you will get something right
Maybe someday you will get what I was saying
Probably today you will think about the words I am sharing
Either you may lose interest
Cause I am not that big on poetry
Apă învolburată
Curge râul volburos și tare
Nu poți al străbate
Ori,cât de tare
Ai încerca cu ardoare!
Marea se tot rupe
Valurile sunt tulbure
Sunt aruncate în amonte
Orice speranțe de salvare
Barca a rămas
Fără căpitan de vas
Marinari se tot ceartă
Ca să afle cine merge la catargă
În oceanul înspumat
Valurile s-au înălțat
Toți marinari s-au înecat
Pentru că nu au cooperat,ce păcat!
Ruinele s-au scufundat
Au ajuns la fund de mare
Ca un coșciug înecat
De ape până la brâu inundate
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Death
I am sorry,but you are dead
You have reach the inevitable end
There is nothing left
I know this feels kinda bland
There is nothing that I can do
To preserve you
Even if I tried to do it
It will hurt me to see you disappointment
But don't shed a tier
For something that fells unreal
Maybe may words don't comfort you
Like I would hope to
But don't you know the saying?
For every end there is a new beginning
Now take my skelly hand
And let's look at what the univers has planned!
Noaptea
Noaptea e ca marea
Nu poți a vedea nimica
De întunericul ca valurile te cuprindea
Și soarta ți-o decidea
Deasupra ta,dacă te-ai uita
Tu poți vedea
Stelele ce se uitau
Și licărarea ce o făceau
Toată noptea de ai sta
Și de te-ai uita prin fereastra mea
Cum fac eu acuma
Și cu lumina stinsă,a-ți depăși frica
Și,chiar de-i văduva ea
Eu am decis a sta
Pentru a o mai alina
De singurătatea pe care o simțea
Eu voi continua
A scrie poezia mea
Până va veni dimineața
Și ea va pleca
Și mă uit la ultima stea
Care strălucea pe bolta mea
Până când și ea va cădea
Se va scufunda în întunericul,care o înghițea
Toată poezia asta
Am scris-o cam pe la opt
Și nu știu ce ma luat
De ce mă m-aș culca
Cred că o să am cearcăne
De la nopțile pierdute
Visând cu ochii deschiși
Și pe la cer uitândumă un pic
De m-aș uita în oglindă
Eu nu mai negrul din suflet,se observă
Pentru fiecare ființă
Oricât de mică
Nu o să fie mai pură
Decât luna pe cer,nevăzută
Nostalgie
Nu e de parcă sunt eu prea în vârstă
Ca să pot zice că am avut o viață lungă
Plină de memorie și amintiri în vânt
Care oferă un învățământ
Dar totuși simt mărinimia
Chiar și când era epidemia
Ai unei simple vieții de copilaș
Care s-a pierdut printre trufași
Ca o fanfară de primăvară
A fost viața mea de odinioară
Cu un tovarăș de armată
Pe care nu o să îl uit niciodată
O explozie în fiecare dimineață
Plină de bucurie și nebuneală
O prietenie care va dura o viață
Și cu care aș confrunta și o armată
De vremuri apuse îmi amintesc
Pentru că despre asta eu vorbesc
Când cu el mă întâlnesc
Și simt din nou cum era să trăiesc
Îmi amintesc și de iubirea pe care încă o mai trăiesc
Și care indiferent de orice eveniment eu nu pot să o părăsesc
Ca un călător eu continui pe acest drum
În timp ce continui cu inima să te urmez acum
Școala pentru mine mereu s-a simțit ca o durere
Dar acum că am ocazia să uit în timp printre perdele
Înțeleg acum cu o mai bună percepere
Că a fost locul cu cele mai frumoase momente
Dar nu ar trebui să termin pe o notă cu durere
Nu îmi place să provoc neplăcere
Așa că vă voi mai spune
Că mereu poți face noi momente
Poetry
When poetry gets better
Humankind is greater
But when the artist stops
Life disappears like a fly that drops
Every time a page is turned
Another human mind grows
Every time you stop reading
Your mind loses the ability
To be as creative
As its ones was being
You should never stop speaking
Cause its the only way to share your being
Never lose your goal
Cause its the only thing that keeps you on the road
You should value the times
When the information touches your mind
Cause its the only time
When you will get something right
Maybe someday you will get what I was saying
Probably today you will think about the words I am sharing
Either you may lose interest
Cause I am not that big on poetry
Apă învolburată
Curge râul volburos și tare
Nu poți al străbate
Ori,cât de tare
Ai încerca cu ardoare!
Marea se tot rupe
Valurile sunt tulbure
Sunt aruncate în amonte
Orice speranțe de salvare
Barca a rămas
Fără căpitan de vas
Marinari se tot ceartă
Ca să afle cine merge la catargă
În oceanul înspumat
Valurile s-au înălțat
Toți marinari s-au înecat
Pentru că nu au cooperat,ce păcat!
Ruinele s-au scufundat
Au ajuns la fund de mare
Ca un coșciug înecat
De ape până la brâu inundate
Iarna
Iarna e minunată
Mai ales cu fulgii ei de zăpadă
Care se așează
Și ei formează
Oamenii de zăpadă
Cu Crăciunul în decembrie,
Și cu Anul Nou care vine repede
Nici nu poți înțelege
Anu,cât de repede trece
Când te vei duce la munte
Și îți vei împacheta ski-urile
Nu vei mai pleca
De la distracția pe care o vei avea
Death
I am sorry,but you are dead
You have reach the inevitable end
There is nothing left
I know this feels kinda bland
There is nothing that I can do
To preserve you
Even if I tried to do it
It will hurt me to see you disappointment
But don't shed a tier
For something that fells unreal
Maybe may words don't comfort you
Like I would hope to
But don't you know the saying?
For every end there is a new beginning
Now take my skelly hand
And let's look at what the univers has planned!
Noaptea
Noaptea e ca marea
Nu poți a vedea nimica
De întunericul ca valurile te cuprindea
Și soarta ți-o decidea
Deasupra ta,dacă te-ai uita
Tu poți vedea
Stelele ce se uitau
Și licărarea ce o făceau
Toată noptea de ai sta
Și de te-ai uita prin fereastra mea
Cum fac eu acuma
Și cu lumina stinsă,a-ți depăși frica
Și,chiar de-i văduva ea
Eu am decis a sta
Pentru a o mai alina
De singurătatea pe care o simțea
Eu voi continua
A scrie poezia mea
Până va veni dimineața
Și ea va pleca
Și mă uit la ultima stea
Care strălucea pe bolta mea
Până când și ea va cădea
Se va scufunda în întunericul,care o înghițea
Toată poezia asta
Am scris-o cam pe la opt
Și nu știu ce ma luat
De ce mă m-aș culca
Cred că o să am cearcăne
De la nopțile pierdute
Visând cu ochii deschiși
Și pe la cer uitândumă un pic
De m-aș uita în oglindă
Eu nu mai negrul din suflet,se observă
Pentru fiecare ființă
Oricât de mică
Nu o să fie mai pură
Decât luna pe cer,nevăzută