De sus

Voi sta şi voi scrie,

Şi ca să fiu înţeles,

Voi trimite solie,

A mea vorbă în vers...

Voi muşca din hârtie,

Şi-am să scuip unde-am şters.

Voi sta să recit,

Al meu vers neînţeles,

Un mesaj răstignit,

De poeţi mai ales…

Un cuvânt ce-a înviat,

Din om bun şi curat.

Am să stau să citesc,

Ca apoi să-nţeleg,

Ce-i normal şi firesc,

Ce-i sfărmat ori întreg…

Ce ne-ndeamnă să fim,

Şi de ce nu iubim.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

compoziție muzicală

pentru

orașul de aur pierdut.....

bătăile ritmice ale tobelor,

nu înăbușă

salvele de tun

în onoarea

regilor antici.

 respirație artificială

pentru  răsăritul lui aten-oraș

readus la viață...

nefertiti încrezătoare

trece, ca o boare,

pe străzile din piatră,

flancate cu falnice

case.

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
 
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
 
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
 
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
 
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.

Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...

Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!

vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!

despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!

după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.

catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...

tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...

între ele, gândul...

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...

Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!

Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!

De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...

Păuză, linie, pauză, stop!