Pendulul Istoriei
Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,
Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.
Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,
Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.
Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,
Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.
Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,
Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.
Monitorizați suntem, iar glasul e stins,
Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.
Între Est și Vest, mereu am fost prinși,
Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.
Стихи из этой категории
Lipsa Mamei
O scumpă ,minunată mamă
Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu
Dar tu din viața noastră crudă
Ai ales drumuri teleleu.
Nu te-ai gândit ca-n urma ta
Lași durere ,lacrimi și suspine
O tu inconștiență mama
Tu te-ai gândit numai la tine.
Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,
Nu te n ntrebai dacă sunt bine
Când noi stateam pe prispa casei,
ne întrebam "mama mai vine?"
Și asa treceau nopți de vara
Iar eu priveam la stele
Eram atent ,le-numărăm,
Puteam să jur cu adevărat
Ca tu tu ești una dintre ele.
Tu singura ti-ai ales destinul
Ai ales sa nu ne iubești.
Acum copiii mici sunt mari
E prea târziu sa te căiești.
Ai ajuns bătrână acum
Timpul e neiertător
Tu vii acum si chiar implori
Sa ceri iertare tuturor.
O tu inconștiență mamă
E prea târziu sa mai repari
Trecutul nostru cel amar
Nu poți topii niște ghețari.
Acum sunt bine vindecat
Eu cu gândul m-am împăcat .
O scumpă minunată mamă.
Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.
Nici în ochii nu nu ne-ai privit
Ti -aruncat geanta pe umăr.
Intr-un moment tu te-ai oprit.
Dar după iar te-ai răzgândit.
Iti spun acum la revedere
Cu vocea fără de regret
Căci tu în amintirile mele
Nu ai contur și nici portret.
Serban Ion Georgian
S-a văzut in ochii mei placerea
S a văzut in ochii mei placere,
Tu vorbind cu mine atunci
Eu iti simțeam mangaierea
Șii speram sa nu m-alungi
Am baut 2 pahare
Sau poate chiar mai mult
Și m-a luat un foc mare
Și n am cu cin' sa ma consult
Tu mi-ai fost placerea inimii
Vazundu-te pe tine atunci
Dar chiar și cauza lacrimii
Lacrimile-mi sunt adânci
Și daca-s vrea sa trec peste
Eu sunt sigur , n-aș putea
Caci trece timpul, trece
Și iar ma gandesc la ea
Ai fost un vis si vei ramane
Ceva la care nu pot s-ajung
Dar inima iar îmi impune
Sa cad jos și iar sa plang
Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...
donne-moi la permission
donne-moi un papier et un stylo
et je changerai le monde.
laisse-moi écrire
enfin le poème.
donne-moi la permission, brave homme !
pour vous surprendre avec mes poèmes !
et si je te donne le poème à lire,
lire jusqu'au bout.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Lipsa Mamei
O scumpă ,minunată mamă
Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu
Dar tu din viața noastră crudă
Ai ales drumuri teleleu.
Nu te-ai gândit ca-n urma ta
Lași durere ,lacrimi și suspine
O tu inconștiență mama
Tu te-ai gândit numai la tine.
Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,
Nu te n ntrebai dacă sunt bine
Când noi stateam pe prispa casei,
ne întrebam "mama mai vine?"
Și asa treceau nopți de vara
Iar eu priveam la stele
Eram atent ,le-numărăm,
Puteam să jur cu adevărat
Ca tu tu ești una dintre ele.
Tu singura ti-ai ales destinul
Ai ales sa nu ne iubești.
Acum copiii mici sunt mari
E prea târziu sa te căiești.
Ai ajuns bătrână acum
Timpul e neiertător
Tu vii acum si chiar implori
Sa ceri iertare tuturor.
O tu inconștiență mamă
E prea târziu sa mai repari
Trecutul nostru cel amar
Nu poți topii niște ghețari.
Acum sunt bine vindecat
Eu cu gândul m-am împăcat .
O scumpă minunată mamă.
Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.
Nici în ochii nu nu ne-ai privit
Ti -aruncat geanta pe umăr.
Intr-un moment tu te-ai oprit.
Dar după iar te-ai răzgândit.
Iti spun acum la revedere
Cu vocea fără de regret
Căci tu în amintirile mele
Nu ai contur și nici portret.
Serban Ion Georgian
S-a văzut in ochii mei placerea
S a văzut in ochii mei placere,
Tu vorbind cu mine atunci
Eu iti simțeam mangaierea
Șii speram sa nu m-alungi
Am baut 2 pahare
Sau poate chiar mai mult
Și m-a luat un foc mare
Și n am cu cin' sa ma consult
Tu mi-ai fost placerea inimii
Vazundu-te pe tine atunci
Dar chiar și cauza lacrimii
Lacrimile-mi sunt adânci
Și daca-s vrea sa trec peste
Eu sunt sigur , n-aș putea
Caci trece timpul, trece
Și iar ma gandesc la ea
Ai fost un vis si vei ramane
Ceva la care nu pot s-ajung
Dar inima iar îmi impune
Sa cad jos și iar sa plang
Ex libris
m-am rătăcit prin orașul gândului
în căutarea Vrăjitorului din Oz
pe niște ulițe mici și înguste
pavate cu smaralde
printre oameni de tinichea
în platoșe verzi
prin vene îmi curgea clorofilă
simteam că mă afund printre nisipuri
flămânde
și obsigii
că-mi cresc rădăcini contorsionate
în tălpi
la fiecare intersecție de drumuri
mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori
fără cap
îmbrăcată în verde
lei sperioși în nuanțe de jad
și xandu
vino
te strig
mă năpădește olivul acesta monoton
îmbrobodit în lumina măslinei
în mătasea broaștei
îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele
mă-nec în acest sânge înverzit
ca un ochi de viperă
Vrăjitorul din Oz râde în hohote
toate libelulele zac la picioarele sale
fără aripi
in Tara quadlingilor
a ieșit Soarele...
donne-moi la permission
donne-moi un papier et un stylo
et je changerai le monde.
laisse-moi écrire
enfin le poème.
donne-moi la permission, brave homme !
pour vous surprendre avec mes poèmes !
et si je te donne le poème à lire,
lire jusqu'au bout.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Другие стихотворения автора
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
Jocul cu anii
Într-o țară cu legi scrise în nisip,
Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,
Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,
Un drept sfințit, un venit garantat.
Unii primesc, cu bucurie-n suflet,
O pensie măruntă, un dar de la stat.
Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,
Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.
Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,
Între cei bogați și cei săraci, departe.
Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,
Se fură ani, se-adaugă noi praguri.
Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,
Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.
O nedreptate crudă, o rană adâncă,
În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Retragerea
În uniforma grea, timpul s-a scurs,
Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.
Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,
Retrag pasul din linia militară.
Echipamentul cândva purtat cu mândrie,
Azi e depus, în amintiri înfășurat.
Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,
Dar acum în inima mea, altceva bate.
În ochii mei se oglindește amurgul,
De pe câmpia militară, privind în trecut.
Gândurile mele, ca stelele din cer,
Își găsesc drumul, către un nou început.
Am luptat cu devotament și cinste,
În uniforma de culori strălucitoare.
Dar acum, inima își caută liniștea,
Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.
Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,
Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.
Prin prisme diferite privind destinul,
Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.
Din lumea militară, trec acum în alt univers,
Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.
În fiecare pas, îmi simt eliberarea,
Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.
O nouă pagină se deschide în cartea vieții,
Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.
Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,
Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
Jocul cu anii
Într-o țară cu legi scrise în nisip,
Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,
Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,
Un drept sfințit, un venit garantat.
Unii primesc, cu bucurie-n suflet,
O pensie măruntă, un dar de la stat.
Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,
Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.
Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,
Între cei bogați și cei săraci, departe.
Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,
Se fură ani, se-adaugă noi praguri.
Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,
Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.
O nedreptate crudă, o rană adâncă,
În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Retragerea
În uniforma grea, timpul s-a scurs,
Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.
Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,
Retrag pasul din linia militară.
Echipamentul cândva purtat cu mândrie,
Azi e depus, în amintiri înfășurat.
Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,
Dar acum în inima mea, altceva bate.
În ochii mei se oglindește amurgul,
De pe câmpia militară, privind în trecut.
Gândurile mele, ca stelele din cer,
Își găsesc drumul, către un nou început.
Am luptat cu devotament și cinste,
În uniforma de culori strălucitoare.
Dar acum, inima își caută liniștea,
Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.
Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,
Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.
Prin prisme diferite privind destinul,
Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.
Din lumea militară, trec acum în alt univers,
Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.
În fiecare pas, îmi simt eliberarea,
Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.
O nouă pagină se deschide în cartea vieții,
Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.
Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,
Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.
Perspective
Înainte de-a arunca cuvinte grele,
Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,
Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,
Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.
Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,
Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.
Discuția-i un zid, o luptă-n van,
Când perspectiva-i străină, un ocean.
De ce să-ți pierzi vremea, energia,
Într-un război ce n-aduce bucuria?
Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,
Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.
Căci maturitatea-i o comoară rară,
Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.
Așa că, înainte de-a te-nfuria,
Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.