La jumătatea vieții

Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

Încătușat in amintiri 

Gândul ucide prezentul.

Trăiești fara-a trai, 

Prizonier at zilei de ieri

Răcind pe-al trecutului drum,

Risipești momentul de-acum..

Clipele nu se mai întorc,

Și uitând de azi 

Mori înainte de-a muri..

Cu rugăminți ardente 

Viața îți spune:trezeste-te!

Iubiri netrăite te-astepta,

Dimineți strălucitoare,

Îmbrățișări,visuri fervente.

Nu-ți reteza aripile, 

Ucigând ceea ce poți fi..

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Azi e secat în mine imensul lac mundan

În care-am înotat mereu în contrasens,

Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,

În universul meu oniric și intens.

Azi liniștea mă poartă pe sub soare;

Învăț să tac, să fiu și să ascult.

Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,

Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea

Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.

Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,

Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.

Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei

Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei

Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,

Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.

Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi

Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.

Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,

Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.

Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,

Cu care împãrţirãm merindea din desagi;

Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi

Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.

Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,

Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,

Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,

Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!

Scumpa şi frumoasa mea,

Te iubesc! Ştii bine...

Şi ţi-aş spune, de-aş putea,

Cã mi-e dor de tine!

Tu mi-ai fost, de la-nceput

Grijã şi speranţã

Şi-al meu gând n-a conţinut

"Ultima instanţã".

Mã ajunge-un dor cumplit,

De nici n-ai idee!

Însã, asta ţi-e sortit:

Eşti şi tu femeie.

Domnu-aduce, dacã vrea,

Vremea potrivitã;

Pân-atuncea, draga mea,

Sã fii fericitã!

~ Nepoatei noastre dragi.  ~

Zilele trec,

Nopţile trec,

Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...

Noi ne-ofilim,

Îmbãtrânim,

Ca frunzele-n pãdurile sihastre.

Iar, mai apoi,

Vin dupã noi

Cei care se gãsesc asemeni nouã:

Se nasc şi cresc,

Şi-mbãtrânesc,

Şi se topesc, ca picurul de rouã!

Lãstar curat

S-a ridicat

Şi firul vieţii merge mai departe;

Sunt, negreşit,

Pân-la sfârşit

Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!

13.11.2021, Gostkow, PL

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...