Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 30 ноября 2022
Просмотры: 943
Стихи из этой категории
LUMEA DE DINCOLO
Of, vibrația rea mă copleșea,
Și o mare stea mă urmărea.
Și venind cu puterea unui leu
Ma lovit căzând că un zmeu.
Oh, în timp ce cădeam în întuneric,
Mi-am văzut viața salvată în istoric.
Și mi sa deschis o carte a vieții mele
Și era plină numai cu probleme.
Și uite, că steaua îmi citea din carte,
Amenințându-ma numai cu nedreptate
Mi-a citit că am dus o viață grea,
Pentru că nu aveam alaturi pe cineva!
Și tot căzând mi-am dat seama unde sunt,
Aterizând, văzusem o poartă mare cu foc pe ea,
Și în dată iar vocea malefică îmi vorbea
Și îmi zicea că pe tron voi fi al patrulea.
Auzindu-l vocea malefică sa schimbat
Și râzând, el pe mine ma întrebat
Oare nu vrei sa fii unul dintre noi?
Și îți garantez că vei scăpa de orice nevoi!
Amăgindu-mă, și reclamandu-mi
Mi-a întins niște misterioase cărți,
Și mi-a zis să trag o carte din ele
Și trăgând, am văzut forțele rele.
Începeam a mă plimba prin întuneric,
Căutând măcar ieșire de subt pământ.
Și simțeam o căldură de mi se topea pielea,
Și o mare mâhnire împărțită în bucățele.
Numai o singură forță bună ne ajută,
Iubindu-ne în credința ce este născută.
El ne-a creat să-l slujim nu, să-l mâhnim
Și prin puterea sa ne vom odihni, nu chinui.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în turcă
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Küple ilgili ders
Bir parça taş alınır.
kanını bir keskiyle oyuyor,
Homer'ın gözleriyle parlıyor,
ışınlarla kazınıyor
küp mükemmel bir şekilde çıkana kadar.
Daha sonra küpü sayısız kez öperler.
senin ağzınla, başkalarının ağzıyla
ve özellikle de infantanın ağzıyla.
Bundan sonra bir çekiç alınır
ve aniden küpün bir köşesi ufalanıyor.
Herkes ama kesinlikle herkes şunu söyleyecektir:
- Ne kadar mükemmel bir küp olurdu
eğer köşesi kırık olmasaydı!
Corabie în maghiară
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Hajó
Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,
Melyik kontinensekre mész most újra,
Mi vár rád a következő úticélodnál?
Hajó, hajó...
Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?
Miért nem figyelmeztettél?
Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?
Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?
Hogyan fogom kitölteni?
Hajó, hajó...
Könnyű voltál, mint a veréb,
Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,
Rájöttem, hogy menned kellett
Így érezted magad
Ezt gondoltad.
Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,
Több vitorlalapból,
Még a horgogodat is felcsatoltam,
Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,
Az óceánnak vannak szeszélyei,
Nem tudod mire számíthatsz,
Amikor felkavar, és minden irányba megráz,
Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,
Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,
Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,
Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,
Vigyázok rád, a szívemben van,
Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,
Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,
(Érvelő hangnemben)
Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,
Két hét alatt meg sem közelítettük,
Ha így gondolod, a te döntésed...
Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,
Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."
A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"
Viata
Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,
Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..
Iubesc atât de mult clipa de-acum,
Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..
O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,
Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".
Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Corul Divin!
De Sus se-aude-un cor divin
Ce ne vestește că s-a născut,
În Betleem orașul binecuvântat
Un Prunc lui Dumnezeu plăcut.
E cântul sfânt de mare bucurie
Al îngerilor din prea înaltul Cer,
Și care de Crăciun este-n colinde
Cu un frumos refren de leru-i ler.
Copiii prin colind ne dau de știre
Că astăzi, Maria l-a avut pe Iisus,
Darul Ceresc, calea spre mântuire
Pentru creștinii din Est și din Apus.
Cu toții să ne-nchinăm la Domnul
Să-i mulțumim că zilnic ne iubește,
Chiar și atunci când mai păcătuim
Că mila Lui nicicând nu se oprește.
Acum vă-ndemn să primim vestea
Și cu iubire în jur să dăruim iubire,
Să fim mai buni și-n pace să trăim
Până chemați suntem...la întâlnire!
Другие стихотворения автора
Pretențiile minciunii
Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:
Ca adevãrul sã i se supunã!
Sã strige însuşi el, la lumea toatã,
Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!
Sã-i facã propagandã: poate, poate,
Va fi crezutã în societate,
Va fi privitã ca o mamã bunã,
De toţi, nesocotita de minciunã.
Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,
În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;
Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte
Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!
Îi cere celui fãrã judecatã
Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:
A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã
Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.
Mai face multe afirmaţii grave,
Sucind, în speţã, minţile firave;
Şi se pricepe, iatã, de minune,
S-argumenteze ceea ce le spune.
☆
Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã
Cu gura ei, nãtânga de minciunã:
Cã vorba ei chiar meritã crezare
Şi cã rãmâne veşnic în picioare!
Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,
Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!
Ea nu se ruşineazã niciodatã,
Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Un strigăt
《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...
Cu mâinile pe piept încrucişate,
Sãtul de oameni, trudã şi obidã,
Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,
În casa rece, gata sã se-nchidã,
Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,
Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,
Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri
Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.
De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã
Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.
Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã
Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã
Cã orice om, ca iarba pe câmpie,
Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,
Pe-un cer senin o patã alburie,
Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,
Aşa trece şi el în grabã mare...
Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.
Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare
În lutul blestemat întruna scurmã.
Nu are pace, linişte nu are,
E frãmântat de doruri şi de vise,
Abea de se mai ţine pe picioare
Iar pãrul lui aproape tot albise...
Ah, ce deşertãciune complicatã
E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...
Un timp pierdut, bucatã cu bucatã
E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.
O zi mai agitatã decât alta
Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;
Luând ciocanul şi cioplind cu dalta
Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!
Un singur lucru capãtã valoare:
Lucrul fãcut dupã principii sfinte;
Pãzind recolta sfântã pe ogoare,
Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!
☆
În zilele de tristã sãrbãtoare
De tine cine-şi va aduce-aminte
La cimitir sã vinã cu o floare
Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...