Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Un vânt suflă peste mări și țări,

Un val aduce schimbări și-nvățări.

O rețea nevăzută se întinde,

Lumi diferite, acum se prind.

Credințe vechi, în fața noilor zei,

Caută sens în aceste vremi grele.

E luptă între tradiții și modern,

Între sacru și profan, un etern semn.

Dar poate-n valul globalizării,

Se află și-o șansă de împăcare,

Un dialog între culturi și credințe,

O punte spre înțelegere și iubire.

În albastrul senin, unde stele dansează,

O mamă iubitoare, în ceruri străluce,

Ca un înger păzitor, în lumina lunii,

Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.

Privirea ei blândă, din înalt suspină,

Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,

Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,

Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.

În ploi de stele, clipele se despletesc,

Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,

O prezență invizibilă, dar mereu vie,

Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.

Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,

Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,

În amintiri colorate, ca un tablou divin,

Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.

Fiecare floare ce-nvață să înflorească,

E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,

Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,

O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.

Prin vise și stele, ea veghează mereu,

O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.

În zborul păsărilor, în mirosul de flori,

Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.

Poți livra o emoție în cuvinte perfecte, dar designul interior al celuilalt va reconfigura mereu mesajul.

stau în pat, privesc pe geam,
cerul devine un tavan,
plin de stele tremurânde,
care-mi spun că viața-ascunde.

mă sufoc în golul nou,
mă scufund din nou în nou.
parcă aer nu mai e,
iar pământul nu mă vrea.

stresul mă mănâncă vie,
dacă nu reușesc, ce spun eu mie?
dacă iar o să mai cad,
cu viitorul gol și fad?

stau și noaptea mă gândesc,
la tavanul cel ceresc,
la o lună de cristal,
ce-mi îngheață sufletul banal.

gândurile se-nvârtesc,
forme pierd și se topesc,
doar un praf, un vis stins,
care-mi șuieră confins.

dacă n-am s-ajung la capăt,
dacă tot ce fac e-un haos?
dacă-n gol mă prăbușesc,
iar din mine nu mai cresc?

atâtea întrebări mă dor,
se joacă trist, dar fără zor.
nesiguranțele dansează,
iar eu doar sper... că nu mă-nfrâng azi.

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

Frica-i în  noi cuibărită
Dimineața  stă ascunsă în zori
Uscată e roua pe flori
Și vrajba într-o noapte-i  țesută.
Bat clopotele, iarăși  bat
Se întunecă ziua ce vine
Frica stă  ascunsă-n  mine,
Și gânduri triste m-au încarcerat.
Prezentul  pacea o calcă
Sub tancurile cu noi șenile
Peste rațiuni  cad crucile
Stăpână este  frica de frică
Și  dureroase sunt  rănile….

Mă gândesc la tot ceea ce faci;

la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.

Îmi fac singură șase mii de draci.

Mă fac singură să am ură.

Ajungi în final să nu mă mai placi...

Îmi pun întrebări complicate.

Oare vorbești cu altă fată?

Oare îmi poți citi gândurile amestecate?

Am să o las baltă.

Nu mă pricep nici măcar la soartă...

Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,

nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.

Le privești,nu răspunzi,

mă lași cu sufletul cenușă;

cu un lac de apă sărată pe obraji.

Mă ignori din nou și din nou

și în final tot te iubesc ca la început.

Voi scrie mereu cu același stilou

chiar dacă începe să scrie neplăcut;

chiar dacă nu mai e nou...

Fiindcă în căutarea unui alt mai bun

vei găsi prea multe alegeri,

dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.

Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri

toate amintirile care apun...

Astea sunt doar gânduri de ale mele;

gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.

M-am plictisit de ele,

am un sentiment de antipatie

în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

În țara mea, unde speranța-i doar un vis,

Un prim-ministru, ales de-un sfert, ne-a promis,

Un finanțator, de șase la sută ales,

Ne-a dus în praf, cu legi nefirești.

Ministrul de interne, cu zece la sută-n spate,

Ne-a umplut de frică, cu o mână grea de stat.

Președintele, cu judecători-n buzunar,

Ne-a luat libertatea, fără niciun zâmbet.

Curtea Constituțională, un ecou al puterii,

Ne-a luat dreptatea, cu legi făcute-n întuneric.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?

Dar nu-i totul pierdut, nu-i totul în zadar,

Căci în fiecare suflet, încă mai arde un jar.

Un jar de speranță, de dreptate și-nțelepciune,

Să schimbăm viitorul, cu o nouă conducere.

În țara noastră, coruptă și mică,

Un președinte, un guvern, o frică.

Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,

Iar noi, poporul, tăcem și suferim.

La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,

Când oare vom mai avea o viață mai senină?