Cerul cere jertfe !
1.Eu nu strivesc
Corola de spini a lumii
Nici condamn petala ei de mizer
Ce joacă pe ochii și buze
Albul unui caracter
2.La cruce se află rămășițele
Unui om ce a călcat
Afară din paradisul său
A pășit ca să extindă ca un râu
O iubire fără frâu...
Neîntrecută splendoare în ochii noștri să ajungă
Pribegise pe o cale umilitoare, lungă
3.Nu lăsa paradisul artificial
Să te amăgească cu umbra perfecțiunii din Eden
Căci edenul clădit de oamenii
E înălțat pe inimi frânte
Distruge viața din sufletul tău
Căci tehnologia îl înlocuiește pe Dumnezeu
4.O voce blândă-ți spune ție
Pe un ton melodios
''Erai o floare ce nu-nflorise
Te-am cules din câmpie...
Sub ocrotirea-mi vei ajunge
Să te îmbraci cu dragostea dintâi
Mai albă ca neaua
Mai proaspătă ca roua
Scumpă ca parfumul rafinat
Mai vie ca licărirea unui nestemat
Într-o încăpere obscură''.
5.Dar Cerul cere jertfe
Nu sânge de animal
Ci inima s-o aprinzi pe rugul lui Dumnezeu
Ca să poți zbura spre cer
Cu aripi născute din Iubire
6.Rupe ce te ține legată de pământ
Lasă, lasă cojile să cadă
Ce îți țîn aripile o epavă
Crezând în ele le vei vindeca
Lumea va privi, se va mira
Că deveniseși o lumin' în noapte
Ei rămaseră cu aripile moarte.
7.Chiar dacă aripile tale
vor fi arse în cuptor
Și tot Penajul tău ce atrăgea priviri
Se va desprinde în flăcări
Așa de asurzitor va înflori cerul
Parcă ai fi deja la nunta mult visată
8.Munții se vor clătina
Clădirile se vor prăbuși
Chiar când pământul se va întuneca
Dumnezeu nu te va părăsi !
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gyozo Albert
Дата публикации: 3 мая 2022
Просмотры: 1060
Стихи из этой категории
Voi scrie..vers!
Emoția profund mă copleșește,
Când viața prin vers mi-o povestesc,
Nu mă feresc să exprim sentimente,
Pentru ființa dragă pe care o iubesc
Cum să nu scriu mereu despre iubire,
Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,
La ce mi-ar folosi comori în lume,
Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc
Nu știu să definesc ce-i fericirea,
În astă lume mică, plină de păcat,
Dar pot să spun că-mi este bine,
Lângă femeia cu care-s cununat
Voi scrie și voi spune tot prin vers,
Despre iubire, dragoste și fericire,
Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,
Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!
Un petic de hârtie!
Îți scriu din nou iubita mea
Puține rânduri pe-o hârtie,
Și sper să capăt un răspuns
Până când plec în cătănie.
Nu te-am văzut de șase luni
Și-am auzit că ești supărată,
Că m-ai văzut după cum spui
La braț mergând cu altă fată.
Tu ești plecată în străinătate
Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,
Și te aștept să te întorci în țară
Că fără tine îmi este tare greu.
Nu știu cum pleacă către tine
Atât de multe zvonuri false,
Iar tu le crezi c-ar fi adevărate
Și nu minciuni de lume scoase.
Când vei primi scrisoarea mea
Să știi că sunt cu arma la picior,
Că am primit un ordin de-nrolare
Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.
De-mi vei trimite vreun răspuns
Să pui adresa de la noi din sat,
Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi
Trist, voi înțelege că mai uitat.
Așa a scris bunicul meu demult
Pe-un petic de hârtie c-un creion,
Pe care l-am găsit ascuns în cufăr
Purtând o ștearsă semnătură...Ion.
Concluzia am tras-o...îndurerat
Că epistola n-a mai ajuns la fată,
Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit
Și își trăiesc povestea lor...ciudată!
Privesc pe fereastră!
Peste cap îmi este dată viața,
De când ai hotărât să pleci,
Privesc fereastra dimineața,
Sperând că poate pe drum treci
Mă-ndrept spre geam și seara,
Dorind să-apari în pragul porții,
Dar nu te văd și trist trag sfoara,
Să cadă draperia, în liniștea nopții
Petrec mult timp cu ochiul pe fereastră,
De dimineață până seara târziu,
Făra-nțelege despărțirea noastră,
Și cum iubirea, s-a dus pe pustiu
Încerc să-mi răspund la întrebări,
Și unde, când, care din noi a greșit
De ce-am cedat așa ușor la provocări,
Când nimic nu anunța că s-a sfârșit
Încă mai cred în tot ce ne-a unit,
În dragoste, fără niciun suspin,
Și că putem ierta, de ne-am mințit,
Și numele să ni-l păstrăm..în buletin!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Distrusă
Pe poza ta, cu o tigara,
O privesc ca prima oara
Si imi șoptește vinul dulce:
"Doar necazuri iti aduce"
Beau pentru a putea uita
Ochii ce ma alinau cândva.
Beau pentru a sa voce
Ce imi urla in inima feroce.
Cu corpul tăiat și sufletul frânt,
Iti cant acum acest descant.
Nu e al nostru descant de iubire,
E acel descant de învrăjbire...
Vis pierdut și fantezii
Dintr-un vis ce-abia mai suflă
Se aprind noi fantezii
Unde-o inimă pierdută
Scrie-n noapte poezii.
Fie stele, lună, soare
Inima îmi scrie-n gol
Căci iubirea nu dispare
Ea renaste-n orice dor.
Și visul se reaprinde
Pe cerul nemărginit
Și timpul mi se desprinde
De al clipei asfințit.
Luna-și cerne-un vis aprins,
Pe cărări de-o nouă taină.
Iar sub cerul larg, întins.
Un suflet poartă-o nouă haină,
Stele-n dans ușor se-aprind
Scriu pe cer povești in noapte
Ochii lui în mine aprind
Umbre dulci și fermecate.
De-ai ști...
De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Fură tăinuite sub cuvinte nerostite?
Câte colțuri sufletești n-ai tulburat?
Fără să schițezi o singură mișcare.
Fără ca măcar să știi;
De-ai ști, tu, oare...
S-au scurs speranțe
În deșertăciunea lor fură curmate.
S-au topit plăceri, dureri amare
De-ai ști, tu, oare...
Câte-n mine ai putut să fracturezi
Fără ca măcar o privire să schițezi.
M-am topit în așteptare
Figura ta fiindu-mi soare.
Tu trăiești prin mine,
Iar visul meu trăiește-n tine.
Figură tainică ce bântui nopțile adânci
Oh, de-ai ști, câtă tristețe-n mine aduci...
Încerc să ne trezesc alungându-te cu șoapte
Spunându-ți la ureche: ești doar un vis pierdut în noapte...
Voi scrie..vers!
Emoția profund mă copleșește,
Când viața prin vers mi-o povestesc,
Nu mă feresc să exprim sentimente,
Pentru ființa dragă pe care o iubesc
Cum să nu scriu mereu despre iubire,
Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,
La ce mi-ar folosi comori în lume,
Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc
Nu știu să definesc ce-i fericirea,
În astă lume mică, plină de păcat,
Dar pot să spun că-mi este bine,
Lângă femeia cu care-s cununat
Voi scrie și voi spune tot prin vers,
Despre iubire, dragoste și fericire,
Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,
Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!
Un petic de hârtie!
Îți scriu din nou iubita mea
Puține rânduri pe-o hârtie,
Și sper să capăt un răspuns
Până când plec în cătănie.
Nu te-am văzut de șase luni
Și-am auzit că ești supărată,
Că m-ai văzut după cum spui
La braț mergând cu altă fată.
Tu ești plecată în străinătate
Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,
Și te aștept să te întorci în țară
Că fără tine îmi este tare greu.
Nu știu cum pleacă către tine
Atât de multe zvonuri false,
Iar tu le crezi c-ar fi adevărate
Și nu minciuni de lume scoase.
Când vei primi scrisoarea mea
Să știi că sunt cu arma la picior,
Că am primit un ordin de-nrolare
Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.
De-mi vei trimite vreun răspuns
Să pui adresa de la noi din sat,
Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi
Trist, voi înțelege că mai uitat.
Așa a scris bunicul meu demult
Pe-un petic de hârtie c-un creion,
Pe care l-am găsit ascuns în cufăr
Purtând o ștearsă semnătură...Ion.
Concluzia am tras-o...îndurerat
Că epistola n-a mai ajuns la fată,
Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit
Și își trăiesc povestea lor...ciudată!
Privesc pe fereastră!
Peste cap îmi este dată viața,
De când ai hotărât să pleci,
Privesc fereastra dimineața,
Sperând că poate pe drum treci
Mă-ndrept spre geam și seara,
Dorind să-apari în pragul porții,
Dar nu te văd și trist trag sfoara,
Să cadă draperia, în liniștea nopții
Petrec mult timp cu ochiul pe fereastră,
De dimineață până seara târziu,
Făra-nțelege despărțirea noastră,
Și cum iubirea, s-a dus pe pustiu
Încerc să-mi răspund la întrebări,
Și unde, când, care din noi a greșit
De ce-am cedat așa ușor la provocări,
Când nimic nu anunța că s-a sfârșit
Încă mai cred în tot ce ne-a unit,
În dragoste, fără niciun suspin,
Și că putem ierta, de ne-am mințit,
Și numele să ni-l păstrăm..în buletin!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Distrusă
Pe poza ta, cu o tigara,
O privesc ca prima oara
Si imi șoptește vinul dulce:
"Doar necazuri iti aduce"
Beau pentru a putea uita
Ochii ce ma alinau cândva.
Beau pentru a sa voce
Ce imi urla in inima feroce.
Cu corpul tăiat și sufletul frânt,
Iti cant acum acest descant.
Nu e al nostru descant de iubire,
E acel descant de învrăjbire...
Vis pierdut și fantezii
Dintr-un vis ce-abia mai suflă
Se aprind noi fantezii
Unde-o inimă pierdută
Scrie-n noapte poezii.
Fie stele, lună, soare
Inima îmi scrie-n gol
Căci iubirea nu dispare
Ea renaste-n orice dor.
Și visul se reaprinde
Pe cerul nemărginit
Și timpul mi se desprinde
De al clipei asfințit.
Luna-și cerne-un vis aprins,
Pe cărări de-o nouă taină.
Iar sub cerul larg, întins.
Un suflet poartă-o nouă haină,
Stele-n dans ușor se-aprind
Scriu pe cer povești in noapte
Ochii lui în mine aprind
Umbre dulci și fermecate.
De-ai ști...
De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Fură tăinuite sub cuvinte nerostite?
Câte colțuri sufletești n-ai tulburat?
Fără să schițezi o singură mișcare.
Fără ca măcar să știi;
De-ai ști, tu, oare...
S-au scurs speranțe
În deșertăciunea lor fură curmate.
S-au topit plăceri, dureri amare
De-ai ști, tu, oare...
Câte-n mine ai putut să fracturezi
Fără ca măcar o privire să schițezi.
M-am topit în așteptare
Figura ta fiindu-mi soare.
Tu trăiești prin mine,
Iar visul meu trăiește-n tine.
Figură tainică ce bântui nopțile adânci
Oh, de-ai ști, câtă tristețe-n mine aduci...
Încerc să ne trezesc alungându-te cu șoapte
Spunându-ți la ureche: ești doar un vis pierdut în noapte...
Другие стихотворения автора
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Florile așa ca tine...
Ca o briză-n ziua pârjolitoare
mă înviora inima ta plină,tremurătoare
Doar un înger de lumină
Are vocea atât de lină
O ! iubito, ce n-aș da
să fi cu mine pe pământ
dar florile așa ca tine
sunt fărâmițate-n vânt...
risipite far' să zică un cuvânt
Mă așez în câmpia de flori
umbra se lungește...
Gândul meu reînvie fiori !
Când din nou te citește.
Pe calea mea aud un foșnet
Un pârâu fredonează note
dintr-o cântare cu măsuri frânte
Eu visător, în cuget
limpezesc atât de clar
vocea iubită făr' de hotar
Iar când zorii se revarsă
Țin in mână-o floare de gorun
Să pot cunoaște pe deplin
aripa blândeții întinsă
Iar când soarele coboară
Înegrind orizontul drept
te văd în pat bolnavă
murind încet, încet...
Lacrimile ce încep să cadă
nasc lanțuri de lumină
Gândind că într-o zi
te voi revedea, îmi dă putere
să parez sabia ce voi să secere
sufletul meu, ca un spic de grâu
Sufletul... va rămâne-n trupul rece ?
Sau ridica-se va să plece
La portul către stele
Razele lunii să îl spele...
O tornadă te ridică...
Să calci pe lift de nori
Printre abise, printre strâmtori
Praf de stele...lași în urmă
Deschide cerul pentru mine
să pot vedea lumina-ți blândă
atunci când luna-i o minune
iar fii cu mine împreună !
Coboară pe o scară constelată
În frunte vino, c-o nestemată
Nu-ți schimba înfățișarea !
Că e proaspătă ca primăvara.
iubirea e trecătoare...
Iubirea noastră strălucea
Ca un soare-n viața mea
Tu natura, Eu pământul eram
Atâta de bine ne potriveam
Iar în câmpia vieții mele
Curgeau râuri de fericire
Păsările cântau doar iubire
Înfloreau orunde toate culorile
Focul iubiri ardea cu putere
Mi se topea inima de dor
Mi se topea și de iubire
Făceam jocul să pară prea ușor...
Îți atingeam părul mătăsos
Te sărutam pe buzele tale moi
Priveam la al tău chip frumos
Vorbeau inimile, nu noi
Aveai pielea așa de fină
Fină ca niște petale
Trupul tău, o formă divină
Parcă ai ieșit dintre romane.
După un timp ceva s-a schimbat
Iubirea-mi nu tea mai impresionat
Și te depărtai tot mai mult de mine
Nu știam că dragostea atâta ține...
Într-o zi ne-am despărțit
Inima mea de sticlă s-a zdrobit
Și am început să sufăr din iubire
Nimic nu-mi alină a mea durere.
Dar încă mai am cicatrici
Și mă tem să mai iubesc
Să nu ajung tot aici
Mă simt bătrân și mă vestejesc.
Luminătorul
Visurile mi-au crescut în cuptor
și mi-au topit oasele de dor
Că limitat sunt si nu-i ușor
Să transformi otrava in odor...
Las gândurile să mă poarte
la granița dintre vis și realitate
lent mă împrăști și mă adun
unde două lumi se suprapun...
Decolez cu aripile înțelepciuni
Până ating stelele minuni
Ca perlele Le adun, în minte
Comori cu valori infinite
Stors am fruntea înapoi
Să fac unguient pentru inimi moi...
Aduc mireasma florilor de vară
să poți expira toată ura afară
te purifică sita mea de cuvinte
asimilând gânduri iluminate-n minte...
Mâna mea iî izvor de lumină
Foaia mea ușor o așterne
Să ajungă dincolo de gene
La fel de galantă, la fel de sublimă
Am dat chip chiar și blândeții
Formă, la roua dimineții
Nimic nu-i ce nu pot îngloba
În solubila lumin' a mea
destinul meu, e ca al tuturor
și prevăd pe a lirei culme...
că florile mele scânteietoare
sufocate și stinse-n ceața nepăsării
nu vor ajunge in ghiveci...
să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime
Fi parte din Lumina Mea
Să împodobim ,împreună, lumea
Să nu mai fie exagerat de sobră
Ci un pastel pictat pe marmură
Fiara se arată !
Frumusețea altora,
umblă moartă inaintea celorlalti
neputând cunoaște
lacrima lor amară...
si lumea amarată se topește ologită,
sub răceala lor.
Frumusetea ta,
eclipseaza tot ce am vazut
in umbrosul meu trecut,
caci e inrădacinata, in inima ta
in inima aceea de copil sensibil...
Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime
pentru ca naște viată, cu razele ei calde,
precum soarele primăvara
topește zăpada si înverzește natura
ca să-i intretină viața plăpândă.
În ochii tăi,
am văzut mai mult decât sclipiri...
Deslușit-am aripile morții
ce te ascundeau în întunecime
și îndoiau lumina dimprejurul tău,
ca nimeni, să nu înțeleagă
strălucirea ta blândă
Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?
Vipera Gaboon otravitoare
Ha ,ha ! îmi vine sa râd !
Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea
Păzind o sută de porunci biblice
Ce o tin legată, strâns incătușată
Și am auzit lanțurile pocnind una câte una
Cădeau zăngănind la pământ !
Am ascultat simfonia terorii !
Iubirea, mister neînțeles
se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;
ca un pumn de petale în vânt
Dansa... tot mai aproape de mine
Iar eu o ademeneam subtil
să renunțe la coaja ei dură
ca să mă pot înfrupta, din miezul ei
vulnerabilitatea ei depășise un fluture
prins într-o pânză de păianjen
În timp ce eu cu o notă de sadism
îmbătat de curiozitate
preziceam mișcarea ei ritmică
o tăiam, tot mai adânc pân' ce
plăcerea mea devenise kriptonita ei;
Am privit iubirea iarăși
forma și-o schimbase ?
sau in umbră ambalajul lepădase ?
Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită
m-a fulgerat din spate-ntro clipită
Ochii ei deveniseră vicleni,
și cu puterea ei neîmblânzită
parcă neafectată de cursele mele;
se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,
cât timp se încolăcea printre noi
și ne trăgea, mai aproape de ea;
cu suflarea tăiată...
Colții ei otrăvitori de dulci,
mi-au injectat, în rărunchi veninul ei
nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai
să-mi fi singurul antidot.
Nu-i puteam ține piept
pentru că a declanșat in mine un razboi civil
pentru că se hrănea din mine nesățios
ca să-și încalzească inima ei arctică
mă murdărea cu mocirlă !
părând să iși întinerască înfățișarea
pentru alte victime naive...
Iubirea-i rea
Dar fața ta îi atât de bună
Găsește-mi o cale să pot fugi
Să rup lanțurile făcute din solzi
Libertatea să nu mi-o pierd...
Să mă ascund la umbra de lună
În pârâu să pecetluiesc a mea urmă
Să nu guste a mea căldură
Ca să mă poată urmării
Dar Iubirea aceasta nebună
Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită
Și cu mintea tot mereu hoinărind
Ea mă prinde când vreau s-o ating
Ea mă arde când vreau s-o sting
Și devin astfel fluturele din capcană.
Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat
ce-i iubirea...
Și de atunci am devenit o viperă Gaboon
Făcând ture-n trun castron
salivând, căutând să ajung necurmat
cu sângele rece clocotindu-mi în vase
dorind să se încălzească iarăși
pe tărâmul încununat cu flori de lumină
unde munții ating cerul,
și cântece se pierd în infinit,
lângă marea de cristal
Dar aici șerpii nu au loc.
Îți admir splendoarea
Aroma ta, e ca o grădină înflorită
Care îmî încântă nervi nărilor
Mi se face pielea de găină
Când îțî simt mâna ta fină.
Glasul tău asemenea vuietului
E limpede ca și albastrul cerului
L-am memorat în capul meu
Să-ți pot vorbi, când mi-e greu.
Iubirea necondiționată e o minune
N-a fost ceva mai frumos pe lume
Minune ce transformă oamenii
În izvoare nesecabile de dragoste.
Eu simt emoția, prin ochii tăi
Tu prin iubirea mea în văpăi
Cum s-au alipit inimile împreună
Suntem una, o singură făptură.
Ca două jumătăți unice de puzzle
Diferențele noastre, perfect se completează
Un trandafir roșu se creează
Care ne acoperă toate defectele.
Ne scăldăm în soare și iubire
Pe o bancă, într-o zi de vară
Mi-ai topit inima de ceară
Cu un zâmbet, cu o sărutare.
Spre al iubiri trandafir
Să mă duci de mână sper
Trăind clipa, mă cuprinde emoția
Dar privirea ta îmi mângâie inima.
Ești visul care nu se termină
Vreau să adorm cu iubire
Când contemplez la frumusețea ta senină
strălucirea ta mă amețeste.
Viața mea fără tine
Îi ca o furtună neagră
Zâmbetul tău, curcubeu minunat
Mă repune pe ale dragostei strune.
Ești frumoasă ca o căprioară
Prin păduri înflorite du-mă
Nu mă lăsa singur în ciumă
Ciuma lumi de plictiseală.
Îți ofer un roșu trandafir
Și îți șsptesc blând în ureche
Te iubesc mult,mai mult ca orice
Cât de mult te doresc, nu ști.
Ochii mei Însetați beau
Din fântâna de cristal, cea fermecătoare
Oricât sorb, mai cu foc te vreau
Estera, minune fără de asemănare.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Florile așa ca tine...
Ca o briză-n ziua pârjolitoare
mă înviora inima ta plină,tremurătoare
Doar un înger de lumină
Are vocea atât de lină
O ! iubito, ce n-aș da
să fi cu mine pe pământ
dar florile așa ca tine
sunt fărâmițate-n vânt...
risipite far' să zică un cuvânt
Mă așez în câmpia de flori
umbra se lungește...
Gândul meu reînvie fiori !
Când din nou te citește.
Pe calea mea aud un foșnet
Un pârâu fredonează note
dintr-o cântare cu măsuri frânte
Eu visător, în cuget
limpezesc atât de clar
vocea iubită făr' de hotar
Iar când zorii se revarsă
Țin in mână-o floare de gorun
Să pot cunoaște pe deplin
aripa blândeții întinsă
Iar când soarele coboară
Înegrind orizontul drept
te văd în pat bolnavă
murind încet, încet...
Lacrimile ce încep să cadă
nasc lanțuri de lumină
Gândind că într-o zi
te voi revedea, îmi dă putere
să parez sabia ce voi să secere
sufletul meu, ca un spic de grâu
Sufletul... va rămâne-n trupul rece ?
Sau ridica-se va să plece
La portul către stele
Razele lunii să îl spele...
O tornadă te ridică...
Să calci pe lift de nori
Printre abise, printre strâmtori
Praf de stele...lași în urmă
Deschide cerul pentru mine
să pot vedea lumina-ți blândă
atunci când luna-i o minune
iar fii cu mine împreună !
Coboară pe o scară constelată
În frunte vino, c-o nestemată
Nu-ți schimba înfățișarea !
Că e proaspătă ca primăvara.
iubirea e trecătoare...
Iubirea noastră strălucea
Ca un soare-n viața mea
Tu natura, Eu pământul eram
Atâta de bine ne potriveam
Iar în câmpia vieții mele
Curgeau râuri de fericire
Păsările cântau doar iubire
Înfloreau orunde toate culorile
Focul iubiri ardea cu putere
Mi se topea inima de dor
Mi se topea și de iubire
Făceam jocul să pară prea ușor...
Îți atingeam părul mătăsos
Te sărutam pe buzele tale moi
Priveam la al tău chip frumos
Vorbeau inimile, nu noi
Aveai pielea așa de fină
Fină ca niște petale
Trupul tău, o formă divină
Parcă ai ieșit dintre romane.
După un timp ceva s-a schimbat
Iubirea-mi nu tea mai impresionat
Și te depărtai tot mai mult de mine
Nu știam că dragostea atâta ține...
Într-o zi ne-am despărțit
Inima mea de sticlă s-a zdrobit
Și am început să sufăr din iubire
Nimic nu-mi alină a mea durere.
Dar încă mai am cicatrici
Și mă tem să mai iubesc
Să nu ajung tot aici
Mă simt bătrân și mă vestejesc.
Luminătorul
Visurile mi-au crescut în cuptor
și mi-au topit oasele de dor
Că limitat sunt si nu-i ușor
Să transformi otrava in odor...
Las gândurile să mă poarte
la granița dintre vis și realitate
lent mă împrăști și mă adun
unde două lumi se suprapun...
Decolez cu aripile înțelepciuni
Până ating stelele minuni
Ca perlele Le adun, în minte
Comori cu valori infinite
Stors am fruntea înapoi
Să fac unguient pentru inimi moi...
Aduc mireasma florilor de vară
să poți expira toată ura afară
te purifică sita mea de cuvinte
asimilând gânduri iluminate-n minte...
Mâna mea iî izvor de lumină
Foaia mea ușor o așterne
Să ajungă dincolo de gene
La fel de galantă, la fel de sublimă
Am dat chip chiar și blândeții
Formă, la roua dimineții
Nimic nu-i ce nu pot îngloba
În solubila lumin' a mea
destinul meu, e ca al tuturor
și prevăd pe a lirei culme...
că florile mele scânteietoare
sufocate și stinse-n ceața nepăsării
nu vor ajunge in ghiveci...
să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime
Fi parte din Lumina Mea
Să împodobim ,împreună, lumea
Să nu mai fie exagerat de sobră
Ci un pastel pictat pe marmură
Fiara se arată !
Frumusețea altora,
umblă moartă inaintea celorlalti
neputând cunoaște
lacrima lor amară...
si lumea amarată se topește ologită,
sub răceala lor.
Frumusetea ta,
eclipseaza tot ce am vazut
in umbrosul meu trecut,
caci e inrădacinata, in inima ta
in inima aceea de copil sensibil...
Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime
pentru ca naște viată, cu razele ei calde,
precum soarele primăvara
topește zăpada si înverzește natura
ca să-i intretină viața plăpândă.
În ochii tăi,
am văzut mai mult decât sclipiri...
Deslușit-am aripile morții
ce te ascundeau în întunecime
și îndoiau lumina dimprejurul tău,
ca nimeni, să nu înțeleagă
strălucirea ta blândă
Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?
Vipera Gaboon otravitoare
Ha ,ha ! îmi vine sa râd !
Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea
Păzind o sută de porunci biblice
Ce o tin legată, strâns incătușată
Și am auzit lanțurile pocnind una câte una
Cădeau zăngănind la pământ !
Am ascultat simfonia terorii !
Iubirea, mister neînțeles
se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;
ca un pumn de petale în vânt
Dansa... tot mai aproape de mine
Iar eu o ademeneam subtil
să renunțe la coaja ei dură
ca să mă pot înfrupta, din miezul ei
vulnerabilitatea ei depășise un fluture
prins într-o pânză de păianjen
În timp ce eu cu o notă de sadism
îmbătat de curiozitate
preziceam mișcarea ei ritmică
o tăiam, tot mai adânc pân' ce
plăcerea mea devenise kriptonita ei;
Am privit iubirea iarăși
forma și-o schimbase ?
sau in umbră ambalajul lepădase ?
Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită
m-a fulgerat din spate-ntro clipită
Ochii ei deveniseră vicleni,
și cu puterea ei neîmblânzită
parcă neafectată de cursele mele;
se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,
cât timp se încolăcea printre noi
și ne trăgea, mai aproape de ea;
cu suflarea tăiată...
Colții ei otrăvitori de dulci,
mi-au injectat, în rărunchi veninul ei
nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai
să-mi fi singurul antidot.
Nu-i puteam ține piept
pentru că a declanșat in mine un razboi civil
pentru că se hrănea din mine nesățios
ca să-și încalzească inima ei arctică
mă murdărea cu mocirlă !
părând să iși întinerască înfățișarea
pentru alte victime naive...
Iubirea-i rea
Dar fața ta îi atât de bună
Găsește-mi o cale să pot fugi
Să rup lanțurile făcute din solzi
Libertatea să nu mi-o pierd...
Să mă ascund la umbra de lună
În pârâu să pecetluiesc a mea urmă
Să nu guste a mea căldură
Ca să mă poată urmării
Dar Iubirea aceasta nebună
Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită
Și cu mintea tot mereu hoinărind
Ea mă prinde când vreau s-o ating
Ea mă arde când vreau s-o sting
Și devin astfel fluturele din capcană.
Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat
ce-i iubirea...
Și de atunci am devenit o viperă Gaboon
Făcând ture-n trun castron
salivând, căutând să ajung necurmat
cu sângele rece clocotindu-mi în vase
dorind să se încălzească iarăși
pe tărâmul încununat cu flori de lumină
unde munții ating cerul,
și cântece se pierd în infinit,
lângă marea de cristal
Dar aici șerpii nu au loc.
Îți admir splendoarea
Aroma ta, e ca o grădină înflorită
Care îmî încântă nervi nărilor
Mi se face pielea de găină
Când îțî simt mâna ta fină.
Glasul tău asemenea vuietului
E limpede ca și albastrul cerului
L-am memorat în capul meu
Să-ți pot vorbi, când mi-e greu.
Iubirea necondiționată e o minune
N-a fost ceva mai frumos pe lume
Minune ce transformă oamenii
În izvoare nesecabile de dragoste.
Eu simt emoția, prin ochii tăi
Tu prin iubirea mea în văpăi
Cum s-au alipit inimile împreună
Suntem una, o singură făptură.
Ca două jumătăți unice de puzzle
Diferențele noastre, perfect se completează
Un trandafir roșu se creează
Care ne acoperă toate defectele.
Ne scăldăm în soare și iubire
Pe o bancă, într-o zi de vară
Mi-ai topit inima de ceară
Cu un zâmbet, cu o sărutare.
Spre al iubiri trandafir
Să mă duci de mână sper
Trăind clipa, mă cuprinde emoția
Dar privirea ta îmi mângâie inima.
Ești visul care nu se termină
Vreau să adorm cu iubire
Când contemplez la frumusețea ta senină
strălucirea ta mă amețeste.
Viața mea fără tine
Îi ca o furtună neagră
Zâmbetul tău, curcubeu minunat
Mă repune pe ale dragostei strune.
Ești frumoasă ca o căprioară
Prin păduri înflorite du-mă
Nu mă lăsa singur în ciumă
Ciuma lumi de plictiseală.
Îți ofer un roșu trandafir
Și îți șsptesc blând în ureche
Te iubesc mult,mai mult ca orice
Cât de mult te doresc, nu ști.
Ochii mei Însetați beau
Din fântâna de cristal, cea fermecătoare
Oricât sorb, mai cu foc te vreau
Estera, minune fără de asemănare.