MAGIA PRIMULUI SĂRUT...

    Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

    Chiar dacă florile mor, 
    spinii nu triumfă întotdeauna...
    Frunzele s-aştern covor de rouă,
    şi apoi, copacii, se nasc în haină nouă... 
    Cerul a plâns cu lacrimi de-ametist, 
    şi s-a întâlnit cu marea, curăţit...
    Doar eu sfârşit de dorul dragei mele,
    mă voi retrage-n prag de asfinţit,
    Să mor sub cerul plin de stele,
    şi să mă nasc la nesfârşit.

    Cum eşti TU, mă-ntreb uneori -
    Mult prea rar din păcate -
    Şi-mi răspund amuzat în sclipire de sori,
    De-amintirile multe uşor învoalate...
    
    Că TU-mi eşti lumina cernută de şoapte,
    Şi-ntuneric deplin peste zi, niciodată, 
    Hohot de plâns înstelat într-o noapte,
    Zor ivoriu peste steaua cea moartă...
    
    Cum eşti TU, nu-mă-ntreb ci doar ştiu:
    Că nu-mi eşti furtună ce bate-n pustiu,
    Nori plumburii nu se plâng peste toate,
    Sămânţă fertilă în fructele coapte...

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

Te vreau intens ,pasional

Dar nu că pe-un trofeu 

Te strig și vreau nu doar carnal

Profund,prezent,pervers

Te vreau în fiecare clipă

Și vreau să te supui

Cu mintea ,gândul și cuvântul 

Dincolo de trup

Te vreau acum,și azi,și mâine

Te vreau și să mă vrei

Poți renunța la al meu te vreau 

Doar când nu mă mai vrei..

Te astept cu dor 

La a mea fereastra 

Sa privim dincolo de nor

Sa ne amintim de a noastră casa 

Sa ne lăsăm condusi 

De al amintirilor val 

Si ani cei trecuți 

Sa ii lăsăm in val

De trecutul ne-a fost greu 

Să îndrăznim să visam mereu 

Si trecutul învechit să-l inoim

Si amintiri noi sa construim 

Ohh lacrimă de dor

Ce inima mi-o frigi 

As vrea sa zbor

Spre alte galaxii

In tristeți sau bucurii , in surîsuri sau in plînsuri ,

Spune-mi că nu vei veni ! Și inima mi-o voi opri

Voi clădi castele de nisip , între valurile mării

Altare voi construi , in adîncurile sale

Voi muta munții la vale , marea ți-o voi așeza în cale

Spune-mi că nu vei veni ! Și inima mi-o voi opri

Voi urca trepte la cer , le voi lumina de stele ,

voi întinde praf din ele ! Norii îi voi disipa

Zeii îi voi aduna , să se-nchine în fața ta

Iar dacă vei veni , în dans ceresc ne vom uni

Vom avea oaspeți de seamă ! Îngerii ne vor canta ,

Sorii se vor minuna , Luna în zare va valsa ,

Cerul se va despica , Dumnezeu va-ncununa !

M-am adăpat din fântâna durerii 

Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii 

Brazde am croit prin inimi înghețate 

Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.

Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect

În societate nu ai loc și nu primești respect 

Cu ochii sufletului te pătrund 

Cu speranță și lumină, ființa îți inund. 

Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat 

Prea mulți, la încercare,te-au abandonat 

Bucăți din tine pentru ei ai rupt

Pentru a ta salvare,cu karma lupt.

Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?

Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit 

Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă

Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine. 

Sămânța oarbă-i încolțită la fereastră

Iubirea crește împletită răsucit

Așteaptă sufletul stropit să înflorească

Răsare dorul chinuindu-mă cumplit

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Furioasă bate ca un taur răzvrătit

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului smintit

Mi-e dorul ars de nu mai știu unde-i acasă

Pașii mă poartă fără urmă rătăcit

Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Ca un blestem dorul m-acuză osândit

Mi-e dor de zâmbetul și replica haioasă

Buzele roșului aprins ce m-au vrăjit

Privirea sinceră cea dulce și curioasă

Lumina ochilor adânci de infinit

Zilele curg spre toamna stărilor ploioase

Speranța șubredă târându-se-amăgit

Mi-e dor de clipele tăcerilor albastre

Mi-e dor și-i sufletul cu vise peticit