5  

Moartea blajinilor

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...


Категория: Проза

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online Moartea blajinilor

Дата публикации: 26 августа 2025

Комментарий: 1

Timp de citire: ~7 min.

Просмотры: 732

Авторизуйтесь и комментируйте!

Комментарий 1

Silvia Mihalachi

Silvia Mihalachi

Stimate autor Shadow Man citind frumoasa proză ,, Moartea blajinilor,,, cu fiecare frază mi se părea cum sunt invitată de scriitor să pătrund într-un crâmpei a unei copilării plină de amintire ce nu se pot uita…Repetând lectura , frazele mi-au devoalat trăiri sensibile cu o pioșenie pentru ,, blajinii mei salcâmii,, care au fost și acum sunt amintirea incrustate într-un trecut și întoarcerea in copilărie… Mi-a făcut o deosebită plăcere lectura .

Другие стихотворения автора

ULTIMUL VALS

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

Еще ...

Auriu

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Еще ...

NORI

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...

Еще ...

DESCULȚ

    Desculț, am râs la mare, cer și nori,
    Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
    Să simți că ești un soare printre sori,
    Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
    
    Desculț, prin roua proaspătă din zori,
    Am alergat cu vântul drept în față,
    Să simt parfumul câmpului de flori,
    Și licărirea stelelor de dimineață...
    
    Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
    Cătând din când în când la zare,
    Simțind pe buze gustul fad al sării,
    Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare... 
    
    Desculț, am vrut să mă supun chemării,
    Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
    N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
    Uitând de muze și de regulile clare...

Еще ...

AM SCRIS ACESTE VERSURI...

    Am scris aceste versuri pentru tine,
    şi când le-am terminat,
    m-am uitat la cer,
    şi-am văzut că nu mai erau stele...
    
    Cuvintele mele...
    Pe toate, din mine le-am rupt, 
    şi-am rămas doar cu zdrenţe, 
    care nu-mi acopereau, 
    golul din suflet...
    
    Cuvintele mele...
    În care mi-am ascuns,
    furia, zădărnicia, şi ura... şi iubirea;
    şi-apoi am călcat,
    cu tălpile mele rănite, 
    pe acest ţărm nesigur,
    sperând în "ceva",
    ştiind pe de rost, 
    un cuvânt, care-a fost, 
    un ultim cuvânt: "TU".

Еще ...

DE CE TE IUBESC?

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

Еще ...

Стихи из этой категории

Te-am remarcat !

De o vreme îmi ieși mereu în cale.Te-am văzut,

te-am remarcat : Ești tânără, frumoasă,te admir,

dar nu-ți fac jocul,doar mă distrează. Eu mi-am ales 

drumul, mi-am găsit rostul și fericirea! Poate vrei să fii 

pasageră în viața mea ?Hai să stabilim de la început 

de nu fii fată cuminte ...nu mă mai ispiti...

,                                         

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
  
Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
  
A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. [3]
  
Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
  
O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
  
Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
  
Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. [6]
  
Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. [7]
  
Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

Еще ...

Incredibil cum persoana iti rupe inima iar tu continui sa-l iubesti cu bucatelele ramase

" Este pentru fiecare din noi, într-un colț al acestei lumi, un suflet răsfrânt în mii de bucățele, de al nostru dor!"

Pasat V.

     Viața ta de fapt e... un tramvai... în care tu... nu ești nimeni altul decât un pasager. Un călător. Si uneori se va găsi un locușor liber pentru tine... în el. E de fapt un tramvai... cu multe persoane... mii. E un tramvai cu mii de fețe... necunoscute, care unii din ei se vor dovedi a fi doar niște persoane neutre... pentru tine. Fețe... care mai de care... vesele, posomorâte... Unele îți vor dărui căldură... altele nimic mai mult decât doar un zâmbet fals, și... atât de rece. Plin de indiferență... gelozie... ură, ce te vor ține la distanță.

     Vei fi la începutul călătoriei... te vei plimba pe străzi necunoscute... printre clădiri... Fiind la prima stație... vei fi curio(a)s(ă). Vei sta liniștit(ă) pe scaunul de lângă fereastra puțin aburită și vei privi cu ochii larg deschiși în jurul tău. Fiind curio(a)s(ă) de ce va urma.

Vei fi un simplu călător... ca și celelalte mii și mii de fețe. Le vei privi. Unele te vor atrage. Vei fi pur și simplu cucerită de frumusețea lor. Unii din ei  vor fi criminali de frumoși. Îți vor părea necunoscuți toți, dar... vei fi fericit... 

     Unii din călători îi vei păstra la distanță... alții vor fi asemeni unei cheițe. Vor descuia ușa sufletului tău... atât de ușor. Si vor păși încrezuți. Deci, acei cu o frumusețe plină de venin... dulce... Se vor așeza lângă tine, micșorând distanța dintre voi... Si atunci, acel rece... acea indiferență va fi înlocuită de un foc... ce s-a aprins brusc... în inima ta. Doar în inima ta. Si va arde. Iar " criminalul" va sta tiptil lângă tine, încălzindu-se.

     Sufletul tău va fi asemeni unei oglinzi în care " vânătorul de inimi" își va putea admira frumusețea nemaipomenită. Sufletul tău va fi o oglindă ce va fi ținută  în mâinele lui... simțindu-i atingerea... până și pulsul. Te va ține pe picioare... în brațele lui... fiind încălzit(ă). Si nici priveliştea de după sticla gălbuie nu te va mai atrage... ci doar acest suflet. Doar alături de el, timpul se va opri în loc.

     Vor trece multe stații... le vei privi preț de câteva secunde, întorcându-ți apoi privirea către ochii ce mențin focul... Si, cu fiecare secundă, te asiguri ca e un " foc veșnic". Îți vei  întoarce privirea către "atotputernicul"... către "stăpânul tău"...care îți știe respirația... care îți poate da aripi să te ridici până la cer sau... te poate pur și simplu " șterge". Te poate anula, doar printr-un cuvânt.

     Vor trece multe stații... cărora nu le vei da o mare importanță. Va trece o stație... două....trei... Si se va apropia stația... a nu știu câta....la care persoană ce era până și aerul pentru tine, va trebui să părăsească tramvaiul...să plece... pur și simplu din viața ta. A sosit stația lui. Va coborî... urcând în alt tramvai continuându-și călătoria. Vei cădea pur și simplu...jos...pe pardoseala atât de rece... ca și acele mii de fețe care le cunoscusei încă de la prima stație.

     Vei cădea, iar sufletul tău... se va face mii de bucăți. Vor fi atât de multe... și mici... Iar de ar sta cineva să le privească, în fiecare ciob vor zări chipul hoțului ce ți-a furat inima. Te va privi rece pregătindu-se de ieșire. Ușile se vor deschide, și va ieși. Va intra un vânt rece ce te va îngheța... complet. Însa nu și focul. El va continua să ardă. Si nu îl va stinge nici un vânt... nici ploaia... oricât de rece ar fi.

     Călătoria va continua... tu însă vei sta la pământ. În mii de bucățele. Si doar un călător... se va apropia de tine... Atingându-te cu vârful degetelor va încerca să te adune. Însă atingerea va fi asemeni unei săgeți. Atât de dureroasă. Va încerca să te adune, însă... în zadar... Nu el/ea e antidotul tău.

Еще ...

Gelozia doare?

-Nu, îmi pare rău, amândoi suferă. Î ncerc s-o lămuresc pe Ileana

să fie mai calmă, mai caldă....

     -Ei cred că dreptatea e mereu de partea lor...sunt încă în rodaj.

Le trebuie răbdare...

     Adela, mă bucur că ne-am întânlit, poate ne mai vedem, sau veniți 

la noi ,să mai stăm de vorbă!

     -Rămâne să-l întreb pe Luca, și te anunț. Da? Mă întorc acasă,

pregătesc masa de seară,mă uit puțin pe planul lecțiilor de mâine, apoi 

deschid televizorul la știri. Codiță, cânele de curte latră semn că se 

întoarce Luca.

     -Bună  seara...te-ai întors? ai găsit ce voieai ?

Am găsit ce-mi notasem pe listă și încă ceva, m-am oprit pe faleză și m-am 

întânlit cu colega mea Ioana Munteanu și ne-a invitat pe la ei să mai stăm la o 

șuietă, Crezi că sâmbătă am putea merge?

     -Sigur sunt așa primitori, și avem mereu subiecte de discuții.

Bine zici, să luăm ceva: un buchet de flori și o sticlă de ceva.Gândul mi-a fugit 

la Ileana. De aici vin multe necazuri.Îmi trec prin minte, de câte ori aveam să fiu 

geloasă, dar am analizat lucrurile la rece ,cu răbdare și am trecut peste toate...

     -Referitor la binevoitori care se simt datori să te avertizeze, că poate nu știi

ce-ți face partenerul de viață, nu acuz pe nimeni . Am fost și eu în postura de 

binevoitoare, cu bune întenții Eram în relații foarte bune cu familia Georgescu-Gicu 

și d-na Maria. Întro zi îl văd pe Gicu foarte degajat , de mână cu o doamnă ,chiar pe 

strada principală. Nu-mi venea să cred ce văd. Rămân uimită, uităndu-mă după ei.

      Am tăcut câteva zile, dar nu-mi găseam lloc    .

     - Luca, am văzut pe d-l Gicu cu o doamnă de mână și nu știu cum să precedez,

să-i  spun d-nei Maria ,sau să tac?

     -Eu zic să nu ne amestecăm, e treaba lor.

     -Dar, eu mai pot să mă consider prietena ei?

     -Nu ești tu singura ei prietenă, pote că i-a văzut și alții dacă spui că se plimbau 

prin centrul orașului.

     -Îmi pare tare rău, ceva se întâmplă cu ei în famiie, nu-i de loc plăcut.

                      va continua 

 

strada principală                                                                                               

Еще ...

Visez cu ochii deschiși...

Ce înseamnă fericirea? la care toți visăm,Ca s-o trăiești, nu contează că ești 

sărac sau bogat ci doar s-o întânlești. Am întânlit-o, atunci când te-am cunoscut 

pe tine.

Fericirea, este o floare rară, minunată și ești un norocos de-o găsești.

     Doar privind în ochii tăi , am știut că te-am găsit, și-o să te păstrez 

ca pe o piatră rară, că tu ești zisa soartă de Dumnezeu hărăzită.

    Așa dar, am fost un om fericit, am iubit și am fost iubit, bucuros că trăiesc.

    N-am alergat după avere și pe nimeni n-am urât, am avut iubire în suflet

    Am iubit viața, natura, țara...și ce-a trăit în jurul meu : copii, părinții ,

animalele și mai ales dreptatea.

    Am urât și urăsc :prefăcătoria, lăcomia, prostia, care se ridică singură în rang.

   Îi disprețuiesc pe cei ce provoacă dureri celor nevinovați, doar fiindcă poate,

  provoacă războaie, ucide fără milă...

 Visez la timpuri noi cănd ura și dușmănia, vor fi eradicate și pe Terra, IUBIRE ȘI PACE !

Еще ...

AȘ VREA…-- Dorințe din frânturi de gânduri.,,V,,

Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.

Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.

Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă  din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.

Aș vrea o rochie  nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..

Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în  frumusețea inelului cu perlă.

Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar  lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.

Aș vrea  multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul,   șugubăț cu lesa  să se joace.

Aș vrea  o corabie mare să-mi construiesc,  mult mai mare, să iau  toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.

Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍