Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în franceză

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

J'aime la pluie

J’aime la pluie folle qui veut

tomber, faire mal, être juste elle

à la table de la même salle rouillée,

quand nul ne réclame la réponse reçue,

je veux qu'elle reste !

C’est obsédant l’appel qui répand des besoins,

au-dessus de tout, qu’il pleuve sur nous,

quand les lourdes gouttes s'égarent

pêle-mêle dans le ciel et tombent pétrifiées,

errantes et nues !

C'est la pluie sur les vitres qui tombe stridente,

je suis seul à la fenêtre et pourtant absent

quand personne n’oblige au regard un repère,

je ne dis à personne, à

moi non plus, que j'espère

un soleil présent !

Grandes gouttes de mariage, pressées, arrosent

la chemise du marié, la Terre-empereur

reste seule à table, les invités sont partis,

tardifs et lourds, pris par les vents,

les baisers avancent !

Si la pluie est celle qui glisse agilement

avec ses gouttes froides, m'appelant à venir,

en passant partout, qu’elle me dise ce qu’elle veut.

J'aime la pluie folle, telle qu'elle est,

si elle croit au destin !

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Kæra skip, þú svífur í endalausu hafinu,

Til hvaða heimsálfa ætlar þú aftur að þessu sinni,

Hvað bíður þín á næsta áfangastað?

Skip, skip...

Af hverju sagðirðu mér ekki að þér þætti svo gaman að sigla?

Af hverju varaðirðu mig ekki við?

Af hverju, þegar ég sneri baki í þig, í smá stund, fórstu úr höfninni?

Hvernig get ég venst tóminu sem þú skildir eftir mig?

Hvernig mun ég fylla það?

Skip, skip...

Þú varst léttur sem spörfugl,

Ég vona að þú komir aftur ánægðari en þar sem þú fórst,

Ég geri mér grein fyrir að þú varðst að fara

Þannig leið þér

Það var það sem þú hugsaðir.

Við höfðum byggt þig svo vel, úr tré, stýrinu, þilfarinu,

Úr nokkrum seglblöðum,

Ég festi meira að segja akkerið þitt,

Ég veit að það verður ekki auðvelt fyrir þig,

Hafið hefur sínar duttlungar,

Þú veist ekki hverju þú átt von á,

Þegar það verður órólegt og hristir þig í allar áttir,

Hann tekur þig bara á þeim leiðum sem eru honum aðgengilegri,

Þegar það verður erfitt fyrir þig, þegar þú munt finna að þú hefur enga leið til að halda þér á floti,

Vinsamlegast horfðu niður, sjáðu akkerið meðfylgjandi,

Hugsaðu þér að úr fjarlægð, jafnvel í þúsundir kílómetra fjarlægð,

Ég vaki yfir þér, ég hef þig í hjarta mínu,

Það er bara það að þú ert ekki lengur nálægt mér til að sýna þér,

Sannarlega, hversu mikið tenging okkar þýddi,

(Í rökræðutóni)

Láttu þér líða vel, slepptu takinu, gleymdu hver gerði þig,

Á tveimur vikum komumst við ekki einu sinni nálægt,

Ef þú heldur það, þá er það þitt val...

Veistu bara að mér þykir vænt um þig, þess vegna byggði ég þig svo vel,

Sem lokahvatning segi ég við þig: "Þú mátt ekki hræða þig af stormunum sem þú munt lenda í þegar þú ferð yfir hafið. Ekki gleyma því að eftir storminn kemur gott veður."

Skipið:,,Hvað myndirðu gera? Má ég ekki vera einn dag í Rio de Janeiro? Bara einn daginn, það er allt sem ég vil, þá kem ég aftur til þín, ég lofa því!"

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Het begin is belangrijk

Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.

Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.

Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.

Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.

Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.

Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.

Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.

Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.

Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.

Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.

Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.

We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.

Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Inoubliable

Inoubliable, c'est ce que tu es

Inoubliable de près ou de loin

Comme une chanson d'amour qui s'accroche à moi

Comment la pensée de toi me fait des choses

Jamais auparavant quelqu'un n'a été plus

Inoubliable à tous points de vue

Et pour toujours, c'est comme ça que tu resteras

C'est pourquoi, chérie, c'est incroyable

Ce quelqu'un de si inoubliable

Je pense que je suis aussi inoubliable

Inoubliable à tous points de vue

Et pour toujours, c'est comme ça que tu resteras

C'est pourquoi, chérie, c'est incroyable

Ce quelqu'un de si inoubliable

Je pense que je suis aussi inoubliable.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorradfahrt

Seit einiger Zeit, seit Cecilia ihren Führerschein der Kategorie A erhielt, hat ihr Leben eine interessante Wendung genommen. Sie hatte es auch für die Kategorien B und C, aber für A ist es wirklich eine neue Erfahrung für sie. Die Prüfung war stressig, vor allem die auf der Strecke, aber die Anstrengung wurde mit der Freiheit belohnt, zu furzen, wo immer sie wollte, zu jeder Tages- und Nachtzeit. Das einzige Hindernis für ihre Freiheit ist die Tatsache, dass das Motorrad keine Anhängerkupplung hat. Warum sollte Cecilia einen Anhang brauchen? Gute Frage ... nun, ich weiß nicht, vielleicht, um ihr die Einkäufe vom Markt zu bringen, mit ihrem Sohn über die Felder spazieren zu gehen, um sich die Felder anzusehen, um das Bild der mit Löwenzahn übersäten Wiesen und viele andere idyllische Landschaften zu genießen , um seine Matratze von Jysk zu holen und sie hineinzulegen (ein Teil davon im Anhang). Verstehen Sie sie nicht falsch, Cecilia ist eine praktische Person, sie sieht den Aufsatz als eine Verlängerung des Motorrads, als würde sie das Auto fahren und es gäbe einen Rücksitz, dass es sich im Moment anfühlt wie ein Auto mit nur zwei Sitze. Cecilia sieht die Dinge aus der richtigen Perspektive und fährt mit dem Motorrad zur nächsten Autowerkstatt. Sie spricht dort mit den Experten, sie zeigen ihr die Möglichkeiten, den Preis für jedes Anbaumodell. Cecilia sitzt da und schaut sich die Liste der Bindungsmodelle an. Unter Abwägung aller Preise wählt sie den Aufsatz aus, der ihr am günstigsten erscheint. Der Mann fragt sie, ob sie sicher ist, dass es das ist, was sie will, dass mehrere Kunden sich nach dem Kauf beschwert haben, dass es komplett vom Motorrad getrennt werden musste, dass sie sich nicht darauf verlassen konnten, Menschen und Gegenstände zu transportieren, dass es einfach war viel Lärm machten (so viel Lärm um nichts), dass sie den Kauf bereuten, dass sie wie üblich mehrmals zum Gottesdienst gehen mussten und so weiter. Cecilia, fest davon überzeugt, dass dies das sei, was sie wollte, sagte, dass sie sich entschieden habe und nichts und niemand ihre Präferenz ändern könne. Der Inhaber des Autoservice stimmte ihr zu und bestellte ein dem Aufsatz ähnliches, jedoch qualitativ hochwertigeres Modell. Es musste warten, bis es ihr gehörte, denn es kam aus Holland. Cecilia hatte es nicht eilig, sie freute sich riesig, dass ihr Motorrad sowieso eine Befestigung haben würde. Zum Glück war sie sehr energiegeladen, sie brauchte keine Vitamine mehr, sie hat auch nachts nicht geschlafen, vor lauter Ekstase, dass der Besitzer des Autoservice sie vielleicht anrufen würde, um seinen Attaché abzuholen.

Einen Monat später erhält sie eine E-Mail-Benachrichtigung vom Autoservice, dass das Teil fertig ist und sie mit dem Motorrad kommen kann, um es an den Seiten zu befestigen. Cecilia kam mit einigen dunklen Augenringen an, sie hatte zu lange gehofft, in kürzester Zeit fertig zu sein. Dreimal sollte er das Maisfeld betreten. Aber es ist okay, er hat nichts erlitten, er ist sicher beim Autoservice angekommen. Die Männer dort haben es ihm angepasst, es hat gut gepasst, es hat nicht gewackelt, es gab nichts zu vermuten. Zumindest dachte Cecilia das auf den ersten Blick. Aber er ist nicht einmal mit einem Aufsatz Motorrad gefahren, um zu sehen, wie sich das Erlebnis selbst anfühlt. Er startete das Motorrad, um nach Hause zu fahren. Auf dem Heimweg hatte sie das Gefühl, dass das Aufsatzgerät etwas schwer zu tragen war und dass das Motorrad dadurch schwieriger zu handhaben war, insbesondere wenn sie nach links oder rechts abbiegen musste, wo immer sie es brauchte. Doch davon lässt sie sich nicht entmutigen, sie begleitet den Attaché ständig, bis ein eher tragischer Vorfall sie dazu bringt, ihre Meinung zu ändern.

An einem heißen Augustabend ging er im Supermarkt in der Gegend einkaufen. Nachdem er alles bekommen hatte, was er für die Zubereitung der Lasagne brauchte, steckte er die Tüte mit den gekauften Produkten in den Aufsatz. Sie verließ den Parkplatz des Ladens, als sie eine holprige Straße entlangging, weil sie am Stadtrand wohnt und die Straßen so sind. Irgendwann fühlte sie etwas Seltsames, als ob sich die Verlängerung, die sie trug, gelöst hätte. Er hatte überhaupt nicht Unrecht. Als die Attache im Maisfeld ankam, lagen alle ihre Produkte auf der Ebene. Wie kann sie unter diesen Bedingungen noch Dr. Oetkers Lasagne zubereiten? Cecilia war verblüfft, sie dachte, dass es statt der Tasche genauso gut ein Mensch hätte sein können. Die Konsequenzen ihres rücksichtslosen Verlangens gefielen ihr nicht, also machte sie eine Anzeige in der lokalen Presse, verkaufte den Attaché zu einem exorbitanten Preis und kaufte von dem Geld eine fertige Lasagne.

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

 Zâmbește femeie! Ești atât de frumoasă! Lasă ca primăvara să intre în sufletul tău. Lasă ca soarele să îți lumineze și încălzească orice colțișor al sufletului. Nu strivi mugurii... permite-i sufletului să înflorească.

     Ești atât de frumoasă când zâmbești. Zâmbești chiar și atunci când nu ți-a reușit ceva. Va fi un zâmbet urmat de o replică: Data viitoare am să înving. Sunt cu un pas mai aproape de victorie. Zâmbetu-ți e atât de frumos, încât reușești atât de ușor să le dai o culoare vieții celor din jur.

     Ești atât de frumoasă când savurezi din plin momentele însorite din viața ta. Când ochii strălucesc de fericire. Ești atât de frumoasă când asculți muzică. Preferi sa fie liniște. Iar fiecare silabă din refrenul ce te-a cucerit pe loc, îți tremură pe buzele-ți atât de moi ce te face și mai feminină.

     Ești atât de frumoasă când privirea îți e țintită spre cer. În special seara. Când poți admira frumusețea naturii. Ești atât de frumoasă când... numeri cu atâta bucurie, stelele. Te oprești la numărul tău preferat. Închizi ochii. Iar printre  pleoapele îndrăgostite se ivesc 2 perechi de lacrimi ( de fericire). Se prelig pe obrajii de un roz palid. Le ștergi cu dosul mâinii. Si iarăși zâmbești.

     Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși. Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși cu atâta intensitate.

     Ești atât de frumoasă femeie când iubești. Când iubești nebunește. Când iubești cu toată ființa ta. Când depui suflet. Când vreai să îl vezi cel mai fericit om de pe Pământ.

    Si ești atât de frumoasă cu toate bucuriile din sufletul tău. Când aduci zâmbetul pe sute de buze... pe sute de fețe. Ești frumoasă când te ridici în vârful degetelor, dansând... Ești frumoasă când îi transmiți lui câte o bezea. Ești atât de frumoasă prin felul tău. Pentru că ești unică.

Fii fericită, femeie scumpă!!!!

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?