MARITIMĂ

    Eu te iubesc, fără să am habar,
    În sunetele triste, duioase, de sitar,
    Străluminând în raza unui star,
    Ecouri stinse-n râuri de cleştar... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vezi,
    Imensele câmpii de lanuri verzi,
    În mintea ta, continui să visezi,
    La adierea fină-a unei după-amiezi... 
    
    Eu te iubesc, fără ca tu să ştii,
    Că strugurii s-au copt de mult în vii,
    Sub cerul plin de umbre ivorii,
    Precum sunt trase brazdele-n câmpii... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vrei,
    Şi nu pun preţ şi nici măcar temei,
    Pe vorba rea a celor "grei",
    Ce nu-s decât o bandă de mişei... 
    
    Să mă iubeşti, fără că eu să ştiu,
    Că-mi irosesc cuvintele-n pustiu,
    Că n-am fost suficient de grijuliu,
    La soare, ţărm, şi valul auriu… 

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

    Ridicaţi spre cer pocalul, 
    şi sorbiţi pân' la final, 
    elixirul tinereţii cu al roşului rubin, 
    după care-acum suspin!
    
    Haide, vino, dragă fată, 
    şi-mi aşază iar pe masă, 
    la o singură lumină, 
    tremurată de de feştilă, 
    un festin, 
    pentru-n pelerin, 
    călător pe-ntreaga mare, 
    cu sufletul în declin.
    
    C-am venit, cu mic, cu mare, 
    de la mare depărtare, 
    să-ţi punem o întrebare:
    "- Mai ai vinul spaniol?"
    
    Uite, am ridicat paharul,
    transparent, murdar şi gol, 
    şi aştept să fiarbă-ntrânsul, 
    elixirul cel creol...

Tu ai rostit rugăciunea-n puține cuvinte,
Și te-ai rugat în umbra icoanelor sfinte, 
Să culegi lumina dintâi a primilor zori,
Pentru care merită să trăiești și-apoi să mori...

Cu fruntea plecată și palmele întinse,
Îngenunchiat în fața icoanelor plânse,
Ai tremurat lumina cea sfântă-n cădelniți,
Și de pe umeri, albe aripi de îngeri goniți...

Învăluit în parfumul florilor albastre de mai,
Ai pășit pe autostrada ta care duce în rai,
Cu suflet ușor, în dreaptă și mută credință,
Curat, destinul tău s-a împlinit în neființă...

PURO, DESTINO NEL NON ESSERE

Hai pronunciato la preghiera in poche parole,
e pregasti all’ombra delle icone sante,
per raccogliere la prima luce dell’alba prima,
per cui vale la pena vivere e poi morire…

Con la fronte china e i palmi tesi,
in ginocchio restasti davanti alle icone piangenti,
per far tremare la luce santa negli incensieri,
e scacciare dalle spalle le ali bianche degli angeli inseguiti…

Avvolto nel profumo dei fiori azzurri di maggio,
imboccasti la strada che conduce al paradiso,
con anima lieve, in retta e muta fede,
puro, il tuo destino si compì nel non essere…

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.

Stau și mă-ntreb cu sfârșeală în glas,
Cerșindu-i vieții mele o clipă, un ceas:
Oprește trenul acesta din goana lui,
Căci nu mai sunt al meu și nici al nimănui...

Și-n șuieratul trist, într-al locomotivei ton,
Nădăjduiam să-i țin pe loc pe-acest peron,
Dar ne-am urcat în tren, cu toții câți eram,
Lăsând fără regrete-n urmă o gară fără hram...

Așa că nu zâmbeam. Ci trist, la călători,
Sfârșeam în fumul trenului, imaculații zori,
Călătorind neștiutori și împotriva firii,
Către niciunde, cu trenul dezamăgirii...

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Clopoțelul sună

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Pe firul nopții târzii, fără ecou,

Se leagănă gândul, goală-i coroana,

Viața, un cimitir de vise, mereu,

Cu pași de ceară printr-o zonă străbună.

Fiecare clipă mușcă din timpul meu,

Ca un șarpe ce mestecă soarele muribund,

Iar râsul lumii e doar un ecou mereu,

Într-un vânt care nu ține nimic sub tund.

Caut în pietre, în ape, în frunze căzute,

Un sens ce se ascunde, obraznic și ascuns,

Dar umbrele-mi răspund cu glasuri mute,

Și-mi lasă sufletul în gol, nesfârșit și dens.

Poate că viața e doar o poezie mută,

Scrisă cu sânge pe marginile de speranță

Și noi fantome care se caută în luptă,

Între durere, râs și tăcerea de față.

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.

                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

Uităm că suntem încă ființe mici

Ce nu-și găsesc adesea rostul lor

Pe deplin îngăduit suntem un cor

Cu voci aritmice cântăm polemici

Întotdeauna suntem logaritmici

Marius Ene, Polonia, 30.03.2025