Despre timp

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.

De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite. 

O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...

...  o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi. 

Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți. 

-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!

Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)

În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura. 

Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...

Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.

Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.

Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:

-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?

-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.

Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:

-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!

Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.

Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece... 

Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec,  întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?

Mi-ai zis zilele trecute, așa, într-o discuție purtată-n doară, că-s prea atașat de lucruri. Iar eu ți-am răspuns, că de fapt, iubesc confortul dat de lucruri, nu lucrurile în sine: lucrurile se pot strica, se pot deteriora, dar pot fi oricând înlocuite. 

Apoi, între noi s-a reinstalat tăcerea, și-am simțit că niciunul dintre noi n-a făcut vreun compromis cu celălalt: tu, probabil, te-ai gândit că eu pe zi ce trece devin un "holder", un colecționar de obiecte, iar pe mine m-a înspăimântat perspectiva unui cămin în care găsești doar strictul necesar traiului, fără vreun alt plus, eventual lipsit și de culori... 

Deci două idei în contradictoriu: minimalism versus, - hai să nu-i zicem totuși maximalism -, poate să-i zicem doar ponderism, un areal colorat și dotat suficient cât să nu devină sufocant pentru niciuna dintre părțile conviețuitoare ale aceluiași spațiu... devenit strâmt uneori.

Minimalismul tău striga ordine și tăcere: pereți curați, fără nimic de prisos, totul strict necesar. Ponderismul meu șoptea povești din tabloul cu zborul celor doi cocori în amurg, din culorile aurii ale canafului legat de cheia secretair-ului, sau din reflexele jucăușe azvârlite pe podea de felinarul coreean...  și chiar din acele dispute, am regăsit amândoi echilibrul pe care niciunul dintre noi nu-l putea impune singur.

Acum ceva timp, ne-am dorit o schimbare de paradigmă în viețile noastre și am decis să ne întoarcem către natură, să schimbăm omniprezentul plastic cu lucruri cât mai apropiate de organic: sticlă, lemn, metal, pânză și să păstrăm doar ce nu putea fi preschimbat, convertit, în materiale organice, gen telefoane sau televizorul...

După discuții și negocieri interminabile, ne-am hotărât: noul nostru ambient trebuie să fie cat mai aproape de culorile naturale ale esențelor de lemn, astfel încât să contravină plăcut luciului rece al sticlei și al metalului, adică o estetică atent aleasă, care să relaxeze și să binedispună, așa după cum ziceai tu: "să-ți dea o stare de bine".

Prin urmare, ne-am angajat într-un șantier, punând ordine în viețile noastre, începând cu casa dar fără să ne dăm seama că totodată ne-am situat pe poziții opuse, defensive, fiecare încercând să-și impună cat mai mult propria amprentă pe noul nostru decor care trebuia să fie un mix al propriilor noastre gusturi, modelate în ani de preumblări aiurea prin lume...

Astfel, podeaua din camerele noastre s-a concretizat în culorile castanii ale mahonului în toate nuanțele lui jucăușe: de la reflexii roșcate până la maron închis dar nu întunecat. De acolo, am plecat la culoarea mobilei de nuc, și-am ajuns la nuanțele pereților, bej odihnitor în living și bleu calm pentru dormitor. 

Cărțile noastre și-au găsit odihna pe rafturi discret luminate, secretair-ul mult dorit și-a căpătat lampa Tiffany cu lumină galbenă de miere, iar la final, covorul bej pătat de buchețele de trandafiri roz, s-a întregit armonios cu o măsuță de cafea cu picioare curbate tot de culoarea mahonului. Am ales pentru a continua linia coloristică, draperii de mătase bej pentru living și bleu pentru dormitor. 

Apoi camera de baie a devenit zen, în gresia de culoarea lemnului proaspăt tăiat; nișa de deasupra căzii găzduiește un copăcel bonsai și un cap al lui Buddha meditând, iar zodiacele noastre au fost încastrate în gresie fiind luminate în relief de o aplică din alamă strălucitoare, ce aruncă ochiade către tabloul ce înfățișează o pădure de bambus verde...

Bucătăria ta, a ajuns foarte confortabilă cu mobilierul rustic, decorat cu o mare de flori vesele de floarea-soarelui - preferatele tale -, iar balconul, a ajuns în sfârșit un spațiu de relaxare dotat cu un set de mobilier de grădină în stil parizian, înconjurat din toate părțile de plante verzi ca într-o seră nu foarte mare, o oază de liniște completată de salcâmii și teii de-afară.

Până la urmă, din mințile și cu mâinile noastre am ridicat un cămin confortabil, călduros și relaxant, un spațiu care ne completează, un fel de extensie a propriilor noastre gusturi și trăiri. Căci ce altceva ne-am fi dorit, decât un locșor la care să tânjim să eșuăm? Un loc în care să ne aducem aminte că trebuie să ne facem și să ne trăim viețile cât mai confortabil cu putință? 

Privind în jur la toate acestea, am realizat că frumusețea lucrurilor stă tocmai în faptul că nu ține veșnic, iar noi, aici, în acest spațiu amenajat de către noi înșine după gustul nostru, trăim doar clipele care ne aparțin.

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.

Azi te-am văzut pe stradă...

Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...

Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.

Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!

Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?

Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...

ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!

Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...

Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...

Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...

Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?

Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...

      Început de toamnă. Zilele au scăzut ,până au ajuns

egale cu nopțile. În natură sunt schimbări  majore. Prin 

parcuri și livezi, frunzele își schimbă culoarea; maronii, 

galbene, roșcate. Nici nu știu unde să-mi îndrept privirea.

      Ziua a fost liniștită și caldă, doar o adiere ușoară a 

vântului face ca frunzele copacilor să freamete vesele.

Spre seară mă hotărăsc să merg la cumpărături.În magazin 

lume puțină, rătăcește printre rafturi oproape de ora 

închiderii. Cu șacoșele încărcate ,mă îndrept spre mașina

parcată pe faleza Dunării. lume multă ieșită să ia o gură de aer

sau să facă mișcare.Mă opresc lângă balustradă .Tineri

gălăgioși cu rolele ocupă parțial trotuarul. Băncile sunt ocupate 

de familii cu copii mici în cărucioare. Mai rar trec iubitori de 

patrupezi în lesă, alții au și botnițe

      O muzică calmă mai răzbate din cele multe baruri de pe mal.

Bordurile sunt pline de mașinile parcate. Posesorii lor le-au 

părăsit pentru o vreme -sunt consumarori-

     Mă bucur că m-am oprit din drumul meu ,spre casă.Ma prins 

melancolia  anilor când asemeni  acestori  tineri, ne făceam 

planuri de viitor și ne făceam atâtea vise.

     Ceva mai încolo  o zăresc pe Ioan Munteanu, profesoară la 

aceiași școală cu mine. Mă vrde și ea și ne salutăm. Ne bucurăm 

de întânlire. 

       -Cum de te găsesc aici? Te-ai rătăcit? mă întreabă ea zâmbind.

      - M-am rătăcit și-mi  pare bine. Nici nu mai știu de când n-am 

mai trecut pe aici.

      - Spre deosebire de mine, care aproape în fiecare  seară ias cu fiica 

mea cea mică Ionela să facem puțină mișcare

     - Am fost la cumpărături în zonă și această atmosferă de toamnă m-a 

ademenit. 

      - Sunt zile frumoase, e păcat să nu profităm de ele.

      - Ionela ,  ce faci? Pari nerăbdătoare, te așteaptă gașca ta?

      -C um ai ghicit  tante Adela? uite-i acolo îmi fac semn că 

mă așteaptă. O las pe mama drept companioană și eu am plecat. 

La revedere!

      -Ioana, ce mai face Ileana n-am văzut-o de la nuntă. Am niște 

poze tare frumoase de la nuntă.De  fapt toată nunta a fost foarte 

reușită în frunte cu mirii și nașii

      -Totul pare a fi bine, insă nu am știut că Ileana este foarte 

geloasă.

      -Se spune că gelosia vine din iubire, așa o fi ?Sunt multe păreri.

     -Eu cred că aduce numai încurcături...ești gelos când ai motiv...

    -Florin, îi dă motive?

                                 va continua                         

,

       cap.3

     Avionul urcă deasupra norilor. Sus, soarele, pare mult mai mare, emanând o lumină intensă.

În jos, un strat gros de nori, încât ai impresia că dacă sări pe ei te pot susține.Deasupra norilor 

se întinde o imensitate ce-ți dă o senzație de teamă. Motorul toarce monoton,ochii obosesc pe 

geamuri și ațipesc. Ne trezește cineva din personal și așează pe măsuțe mici gustări. Urmează 

muzică calmă de ascultare. Se aude vocea calmă a însoțitoarei de bord, în limba rusă de astă dată.

Ne urează bun venit și ne invită să coborâm în ordine.

     Pasagerii trec printun fel de tunel direct din avion în sala aeroportului. Se auzeau voci în toate 

limbile pământului. Trece ceva timp până ce pasagerii pleacă în drumul lor. Grupul nostru a rămas stingher

într-un colț. Așteptăm persoana care ne va fi ghid pe perioada celor 10 zile. D-l Nedelcu își pierduse 

răbdarea cerând explicații.În cel din urmă în fața noastră se oprește o doamnă, stresată, obosită de graba 

cu care venise.

     -Voi sunteți din România? din Galați? întreabă ea...D-a Sabina, văzând greutatea cu care își caută cuvintele

îi sare în ajutor.

     - D-nă eu știu bine rusește, nu vreți să vă ajut să-i explicați ghidului nostru ce s-a întâmplat?

     -O, ce bine că știi rusește, o să vă explic pe drum, acum ne așteaptă șoferul și mai are puțin și face explozie,

așteaptă de trei ore. Toți ne instalăm în autocar bucuroși că problema s-a rezolvat și mergem să ne cazăm la un 

hotel lângă palatul Kremnilului. Natașa așa o chema pe d-na ghidă s-a așezat pe banca de lângă șofer alături de 

d-na Sabina și d-l Nedelcu  și ne -a explicat de ce a întârziat.

     -În această perioadă se fac multe excursii din România și sunt puțini ghizi, nu fac față. S-au uitat prin dosarele 

noastre și la mine au văzut că bunicii mei sunt români și au tras concluzia că poate știu ceva română.Așa se face că am 

întârziat, vă cer scuze...

     -Eu sunt Sabina, am să fac cursuri intensive cu tine Natașa, încât la sfârșitul excursiei să fii bine pregătită pentru 

grupurile ce vor urma

     -Sper să nu fii prea exigentă.

     -Și eu sper să fii un elev  silitor!

     - Mă bucur că totul s-a sfârșit cu bine, mergem la hotel.Aveam azi un tur al Moscovei, dar s-au pierdut trei ore . Acum 

vă pot însoți la o mică plimbare în zonă...avem timp până la masa de seară. 

                                                         va urma

Hm... Astăzi, în drumul meu, am zărit o minge, știți de care, dintr-acelea pentru țânci, o minge din cauciuc, strident colorată, tipărită cu ceva desene neinteligibile, semn că mingea asta a fost intens "jucată". Acum, zăcea dezumflată, lângă ghena de gunoi, o imagine cu-adevărat tristă: frântă, precum sunt prăbușite visele unui copil atunci când pierde sau i se strică o jucărie... Sau când e nevoit să renunțe la ea...

Am stat preț de o clipă în liniștea acestui trist tablou, amintindu-mi de o altă imagine a memoriei mele, una tot întâlnită în peregrinările mele: un ursuleț nu prea mare dintr-un pluș care cândva fusese alb, acum jigărit și murdar, fusese abandonat atârnând semi-haios între ramurile unei tufe ce creștea într-o margine de drum. Țin minte că am scos telefonul și am făcut o poză: imaginea aceea merita cu prisosință să fie imortalizată și în memoria telefonului meu. 

Ce m-a frapat la acea imagine a fost mina veselă a ursulețului de pluș: deși fusese abandonat într-un mod atât de grotesc și barbar, totuși nu-și pierduse speranța de a fi adoptat de un copil nou. Mai avea atât de multă veselie de oferit!

Acum stau și mă gândesc: prin ce se aseamănă cele două imagini? Amândouă aveau același aer de tristețe dulce-amăruie, tocmai prin faptul că erau jucării abandonate... Una stricată, iar una încă bună chiar dacă era murdărită de noroiul marginii de drum... Una reprezenta veselie frântă, cealaltă speranța unei posibile veselii viitoare...

Și eu, la rândul meu, a trebuit să-mi abandonez la un moment dat, - cred că a fost unul dintre cele mai triste momente din viața mea, - jucăriile. Atunci când am crescut mare și speranțele copilăriei, au trecut pe neștiute, din zona copilului către cea a adolescentului...

A fost greu să cresc mare, tocmai fiindcă am știut tot timpul, că ceea ce-am lăsat în urmă nu se va mai întoarce niciodată înapoi. N-a fost regret, căci am privit cu speranță la viitor, dar cel mai mult mi-a fost teamă să nu uit, ceea ce a meritat să nu fie uitat. Printre acestea și unele dintre cele mai îndrăgite jucării... cele care mi-au împlinit cu veselie timpul meu de copil și care nu m-au lăsat niciodată să uit, că undeva în mine, încă mai râde câteodată un copil. O minge, un trenuleț, un ursuleț de pluș...