INSPIRATE-ACESTE RÂNDURI...

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

    Când de tine, nevoie voi avea, 
    nu vei fi aici; 
    şi-am să mă-ntreb, 
    ca-ntr-alte alte dăţi:
    "- Ce voi face mâine?"
    
    Poate că-ţi voi scrie versuri,
    aşa cum poeţii le scriau, 
    iubitelor şi-apoi le părăseau, 
    plecând în lume de nebuni, 
    pescari, să-şi caute ursita...
    
    Sau, poate nu-ţi voi scrie, 
    ci doar voi vegeta-n vreun colţ, 
    şi voi trăi din amintirea, 
    acelor ochi, din care mi-am furat, 
    şi mi-am hrănit lumina...
    
    Şi-acuma scriu, să-mi petrec timpul, 
    căci singur am rămas, 
    cu atâtea mute întrebări în glas: 
    destinu' meu nu-i lângă mine,
    ce-am să mă fac? 
   

    Și zău că dac-ar fi, n-ar fi păcat!
    Sau poate-ar fi!, tu ştii mai bine? 

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

    Te voi uita, încet - iubind, cu disperare,
    Strivind în ochi a lunii rază călătoare,
    Rătăcind prin cenușa gândului de ieri,
    Azi vei renaște subtil, în blânde adieri...
    
    Mă vei uita, cu egală și dreaptă măsură,
    Așa cum ai trecut de-a sărutării mele arsură,
    Și de voi rătăci îndărătul pleoapelor tale,
    Am să mă pierd în lacrimi amare și totale...
    
    Și-apoi, eliberați de a noastră făptură,
    Ne-om pierde din nou între iubire și ură,
    Regăsindu-ne printre frunze uscate și jar,
    Printre cuvinte și gesturi făcute-n zadar…
    
    Și de ne-om aminti, într-un final, unul de altul,
    Tot împreună vom face, cu bucurie, "saltul",
    Ne-om căuta și-om găsi iubirea noastră,
    Zburând către înalt, precum o pasăre măiastră...
    
    (Partea a IV-a, Ciclul „Căutări”)

De când mă știu am ochii goi,

De când mă știu trăiesc în trecut,

Acolo unde eram doar noi doi,

Acolo unde încă nu te-am pierdut.....

De când mă știu mi-e dor de tine,

De când mă știu simt că mor,

Mă știu doar de când am fost cu tine

Vechiul eu a fost doar trecător....

Nu mai sunt cine eram,

Nu mai sunt așa cum mă știu,

Mai bine în trecut muream,

Decât să trăiesc cu sufletul pustiu.....

Sufletul mi-e pe deplin gol,

Inima mi-e plină doar de tine,

Gândurile-mi sunt acoperite cu nămol,

Trupul îmi zace între ruine.....

Așa mă simt de când mă știu,

Așa mă simt fără tine,

Fiecare vers pe care-l scriu,

Îl scriu doar pentru tine......

Te iubesc de când mă știu,

Te iubesc și mi-e greu,

Îmi lipsești de când mă știu,

Îi lipsești sufletului meu......

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.

Noaptea răstoarnă către ziuă asfințit

Curmând lumina dimineți-n amintire

Brăzdează-n rană sfredelind ca un cuțit

Gravând speranța unei rime pe hârtie

Gura lipsită de ureche-a amuțit

Cuvântul arde răsturnându-se din șoapte

Buzele tremură sărutul nerostit

Zâmbetul piere furișându-se în noapte

Ochii se scutură uscându-se cumplit

Eliberând picuri fierbinți spre mistuire

Alunecând ploile curg fără sfârșit

Sufletul cade lăcrimând în agonie

Norii aruncă peste soare valuri gri

Răstoarnă razele pierindu-le-necate

Rămas în beznă caut cioburi încă vii

S-adun bătăile de inim-aruncate

Spre viitor se oglindește ce-i trecut

Lăsând prezentul navigând în rătăcire

M-aș răsturna de la sfârșit către-nceput

Pierzând tăcerile zidite-n amintire

Tu ești aici, te simt departe
Între timp, fulgeră și tună,
Mă trezesc speriat în noapte
Te mai aud decât în șoapte
Afară... e furtună.
    
Pari pierdută, dispari prin vise
Unde îți cauți cavalerul,
Tu cu florile-n câmpii întinse
Îți zâmbește cerul, te vezi deja regina.
La mine... fulgeră și tună.
    
Chipul ți-e senin, soarele te-alintă
Și te-nvelesc când noaptea-i rece,
Pierdut suspin la geam
Timpul... parcă nu mai trece.
Încă fulgeră și tună.
    
Afară... e furtună.

    
Mă trezesc speriat în noapte
Tu ești aici și îmi zâmbești,
Dar printre ale tale șoapte
În depărtare parcă tună...
      Va fi furtună!

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Toate drepturile rezervate )

Am să te rănesc pînă la oase 

Cu cuvinte, pe cît se poate de frumoase

Am să te înec în dureri 

De vineri pînă vineri

Am să-ți fac viața mai grea 

Ca să nu poți zbura spre cer

Am să te plimb prin viața mea 

Am să te molipsesc de cancer-

Ul iubirii mele

Am să savurez plăcere

Fără bani fără avere, am să te arunc în gol 

Am să te bat 

În pat 

Cînd o să-mi intru-n rol

Am să te fac să plîngi 

Să mă distrugi 

Cu gheață caldă

Inima ta o voi face să ardă 

Să creadă 

Că-i pradă

A mea pe-o viață întreagă 

Si vară și iarnă să tot meargă

La braț, în stînga și în dreapta să strige

După ajutor la palma mea, care frige 

Am să te plimb prin plictiseală 

De-o să zici că-i vreo apocalipsă globală