Îngheț...

Nu cred să fi ales bine momentul

Să-ți spun că mă opresc din drum,

Dar, prea mult am stat în carapace

Iar dragostea e doar un vis acum.

Nu știu cum, unde s-a produs ruptura

Și nici s-acuz pe cel ce poartă vina,

Dar simt că ne purtăm ca doi străini

Și între noi s-a strecurat minciuna.

Cândva visam cu ochii larg deschiși

Că în sfârșit mi-am aflat jumătatea,

Și nu credeam în despărțiri vreodată

Și să-mi trăiesc iarași singuratatea.

Vorbim în doi dar nu ne înțelegem

Și zilnic apare tensiune între noi,

Că fiecare crede în dreptatea sa

Și din nimic se iscă imediat război.

Mă voi retrage să-mi aflu liniștea

Pentru un timp ce nu-l pot estima,

Să reflectez și să-mi șterg lacrima

Dar fără a uita că-n joc...e inima!

O stea s-a stins,

Dar necuprins de frumoasa a fost a ei strălucire..

Și tot așa,când se stinge-o iubire 

Lumina ei ramane inchisa-n amintire...

O stea s-a stins,s-a stins și-o iubire,

Ca o ploaie de vara,ca un cânt de chitara,

Ca un val zbuciumat,ca un vis ne-mplinit,

Ca un zambet in noapte,ca un foc părăsit,

Ca o lacrimă tristă,ca un crin ofilit....

Mi-ai zâmbit și mi-ai spus:

Te cunosc de mult timp...

Am șoptit:

În altă viață..

În altă viață te voi iubi,

Voi lua cununa de spini de pe fruntea ta,

Îti voi șterge lacrima,

Te voi învăța să iubești omul,

Sa vezi răsăritul,

Voi dansa cu tine pe valsul fericirii,

Îmi vei dărui cuvinte,iar eu,săruturi,

Îti voi scrie versuri mai frumoase

Ca roua dimineții,ca cerul,

Împreuna,vom învinge gerul morții,

Spiritele noastre,îngemanate,

Vor desluși misterul

Iubirii netrăite azi,

Când eu sunt mare,

Tu,o stânca-n depărtare..

Și dac-asa a fost jocul sorții

Ce pot a face?

Stai uneori și mă gândesc în noapte

La privirea ta,la glasul tau frumos,

În altă viață fi-voi ce n-am fost,

Suflet pereche..

Azi privesc în zare

Și șoptesc trist:

În altă viață,dac-o să exist,

Promit să-ți dăruiesc ce poate n-ai avut..

Sublima dragoste,purul sărut..

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

Frugal, fructele mării am gustat,

În timp ce ascultam cum pescăruşii

În valurile mării concertau

Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.

Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,

Cu un torent sărat și pătimaş,

Sărutul mării, de pe buza ta gustat,

Şi-n pielea ta căldura verii.

Navigatori desculți prin spuma mării,

Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,

Învăluriți de lună și de stele

În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.

Se așterne o plajă netedă și fină

Sub trupurile noaste obosite, ancorate

Într-un sidef din mare şi din noapte,

Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.

Ne-am văzut pe același peron al gării triste si-nvechite,

Așa de tare, oare, dragostea se simte?

M-ai lovit cu acea privire rece si atrăgătoare,

Tu m-ai întrebat unde sunt eu călătoare.

Cu obrajii roșii ca o flacăra asprã si aprinsã, 

Mi-am simtit inima cum-mi este prinsă.

Te-am văzut privindu-mă pe ascuns si îngândurat ,

Cum de chiar tu inima mi-ai furat?

Nu-mi pot scoate din minte acei ochi verzi si sclipitori,

Ce intr-o secunda o mie de fiori mi-au dat.

Nu-mi pot scoate din gânduri acea atingere a ta pe spate 

Si acele mii de șoapte.

Mă gândesc dacă ne vom mai vedea vreodată 

Sau ne vom aminti acea-ntalnire de-altadata?

Oare te voi mai vedea venind spre mine-cnet si fără glas

Sau mă vei lasă sa trăiesc în acest impas?

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

E-atât de liniștită azi, atât de... ademenitoare 

Albastra mare cu rochia-nspumată, vie 

Țesută cel mai fin, din fir de picături și raze, 

Ce blând și tainic îmi cânt-o melodie... 



E-o melodie de iubire pentru soare 

Ce-l scaldă la apus și răsărit necontenit, 

E melodia pentru păsări, ploaie, 

Si pentru peștii mari, și pentru peștii mici. 



M-apropii-ncet, cu reverență, 

S-ating, puțin măcar, din rochia-i fără de preț 

Să pot să iau cu mine din magică-i prezență, 

Să-mi amintesc de ea când n-oi mai auzi și nici vedea, 

Când voi îmbătrâni încet, încet, încet ...

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

Sunt un om ce uneori mă simt 
Sărac, lipsit de sentimente.

Mă prăbușesc dar mă ridic, 

Si-ncerc să urc mai sus de oponențe.

Atâta-amar, atâta suferință, 
Si mă întreb: dacă exiști, 
De ce mi-e uneori atât de greu să cred, să am credință?!

Dacă mi-ai fi spus cândva 
Că voi aluneca așa 
De pe piedestalul meu 
Ți-aș fi râs în față.

Dacă mi-ai fi spus atunci 
Că voi cădea pe brânci 
Si că voi ajunge-așa 
Aș fi spus: "Niciodată!"

Însă, oricât de nostim ar părea 
Ai avut dreptate atuncea 
Căci astăzi sunt căzută-n stânci. 
Să urc-nu pot, am răni adânci.