SINGUR Şl TRIST...

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

Mă duce gândul fără să-mi spună,

departe în copilăria mea din sat,

Și mă oprește lângă o poartă

zicându-mi, deschide ești așteptat.

Fac doi pași rapid pân' lângă gard

și privesc în curtea părăsită,

Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare

și casa pare a fi nelocuită.

Doar câinele mă latră dintr-o cușcă

și furios se uită către mine,

Parcă ar vrea ham, ham să spună,

nu te cunosc, pleacă străine.

Nu mai strig, privesc pe drum,

dar și pe-aici nimeni nu trece,

Treabă îmi fac scot o găleată

și sorb paharul plin cu apă rece.

Bag mâna în buzunarul hainei

și-ntrebător iau telefonul,

Îl sun pe tata și-i zic că am venit,

îmi zice da și-oprește tonul.

Trece un timp până deschide ușa

în mână cu un baston cu tijă,

Ochii îi plâng când chipu-mi vede

și-i șterge-ncet cu mare grijă.

Trage ușor zăvorul porții și vorbă

aspră aruncă înspre câine,

 Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....

să știi că te-așteptam pe mâine.

Ne așezăm pe banca de la drum,

ca să-și îndrepte spatele,

Și trist îmi spune de dureri și,

c-a-ncercat..toate tratamentele.

Este seară și se lasă cu răcoare,

așa că amândoi intrăm în casă,

Stăm de vorbă și ne povestim,

dar tristețea greu ne-apasă.

Deodată, mă trezesc și gândul

mi-l întreb nedumerit,

De ce m-a dus fără de știre la

locul unde am copilărit.

Profund în judecată mi-a explicat,

că n-am mai fost demult prin sat,

Să-l văd pe tata ce-i bolnav și

să vorbesc cu mama ce-a plecat.

Deabia acum eu rușinat am înțeles,

că gândul doar a vrut să-mi spună,

Să merg la tata cât mai des, până ce

soarele și pentru el, nu urcă..să apună.

Pe-o margine de cer respir

Cât încă inima îmi bate

Cu-n suflet vesel, alteori trist

Viața mea, plină cu de toate.

Ochi-mi admira minunile naturii

Creionul îmi desenează cuvântul 

Buzele au gustat din capcana iubirii

Picioarele pe-alei îmi poartă gândul.

Sufletul îl port mereu cu mine

Fericirea o pot simți din plin

Dar caut o portiță către tine

Pe drumuri care nu mai vin...

Am nopti și zile, ore, minute

Am dimineți și seri plăcute 

Dar am și lacrimi muribunde

Ce cad sensibil, pe tăcute.

Am totul si nimic acum,

Timpul abia mi-l mai trăiesc.

Am foc, aer... rău și bun,

Cu toate astea... nu îmi folosesc.

Stau în apartament,

Așteptând sa am un angajament,

Am nevoie de un medicament,

Am un comportament violent,

Aparent sunt inocent,

Nu mai gândesc coerent.

I love your smile,

I love your hair,

Your eyes shine brighter than the sun.

Even tho this doesn't rime

Please know i'll love you till the end of time

     Când soarele dispare 

     Când nu mai are culoare

     Când mândra lună apare

     La apus de soare 

    Am un semn de întrebare 

    Am să te mai văd eu oare 

    Am să știu când mai apare

    La răsărit de soare 

    Privesc cu mare încântare 

    Privesc cu bucurie mare 

    Privesc viața trecătoare 

    La răsărit de soare

    Când soarele apare 

    Când apare a lui culoare 

    Când luna dispare

    La apus de soare 

    La florile nemuritoare 

    La dealurile gânditoare

    La mal , la mare

    La apus de soare 

    O umbră , pe valuri de mare 

    O umbră neagră și pustie 

    O umbră cu un ton de melancolie

    Privesc, la apus de soare

    Privesc la marea sclipitoare

    Privesc la marea de cerneală

    Privesc la poezii , scrise de plictiseală

    La apus de soare 

    O strofă de poezie apare

    Un vers efemer

    Cuvinte ca stelele de pe cer

    La apus de soare

    O sclipire pe cer apare

    E o stea nemuritoare 

    E iubirea trecătoare

Cutreierând fără de țintă prin pustie

Am răsărit toamna târziu pe-o creangă vie

Ploaie și vânt m-au scuturat pe o hârtie

Deși am tot nu am nimic fără iubire

Tot așteptând să treacă dragostea nebună

Dacă nu trece-am s-o ascund într-o minciună

E boală grea și-i răspândită ca o ciumă

Se-aşează-n inimă şi-n suflet ea stăpână

Am să aștept până-i vaccin să mă salveze

Cu o uitare cât un cer să mă trateze

Am să aștept pân-om fi iarăși frunză verde

Mireasma pletelor de flori să ne-mbuneze

De ce lăsăm în așteptare inimile calde

Când știm că toate așteptarile n-au roade

Nu mai pricep această lume cum se-mparte

Între iubire și iertare cine arde?

A mai rămas de aştepatat doar timpul rece

Nepăsători privind absurdul cum petrece

Asiguraţi că aşteptând totul va trece

Vom aștepta suflet cu dragoste să plece