DE-SARĂ TE-AŞTEPT

Sunt zile și sunt nopți. Azi noapte n-am prea mai avut somn. Așa că am stat pe marginea patului, "în capul oaselor", cu palma mâinii drepte apăsând cu putere arsura stomacului. Dar eu am știut: de fapt e arsura inimii...

Tânăr fiind, nu înțelegeam sensul "chemării"... Acum îl știu și îi recunosc dorul după tăietura inimii, iar singura cale de ostoire, este să-l aștern în cuvinte pe hârtie... Căci nu e leac mai bun pe lumea asta decât cuvântul rostit în minte și scos la lumină prin cerneala neuitării...

Este o după-amiază călduță și liniștită de vară, în care toată suflarea curții bunicilor își amorțește somnul... Sătul de citit, cobor scara podului - căci acolo îmi găseam pacea, citind - și-l văd pe bunicul cum moțăie pe prispă, cu pălăriuța trasă șmecherește pe ochi:

- Da' ce faci bunicule, dormi?

- Sssst, taci! Câ doarmi șî bune-ta șî nu vream sâ dezlănțuim balauru'!, zice bunicul cu voce domoală și ridicându-și nițel borul de la pălărie, ca să-l văd clipind somnoros...

Tac, căci cunoșteam și eu la fel de bine ca bunicul prigoana "balaurului". Era așa o liniște sfântă și parcă simțeam o trădare din parte-mi s-o stric cu atâta ușurință. Doar prostălanii de curcani trosneau îmbufnați către noi, înfoindu-și penele și cârâindu-și moțurile vineții de pe frunte...

- Haidi pisti deal la nen-tu Ion, la Motoșeni!, zice bunicul, sărind de pe prispă sprinten ca un arc.

 - Hai!, zic eu cu entuziasm în glas, fiindcă pentru mine, orice acțiune cu bunicu, însemna, poate, o nouă aventură.

Așa că ne strecurăm încetișor, să nu care cumva să scârțâim poarta - doar nu vrem să ne prindă din urmă dragonul! - și-o luăm la picior cale de vreo patruzeci de minute, trecând pe lângă curțile megieșilor, prin livezi, suind dealul, către o căsuță mică, cocoțată parcă înadins sa scoată sufletul din noi:

- Noroc bre Ioane!, zice bunicul către o namilă de om, deșirată în iarbă, la umbra unui cais.

- Noroc bre Ghiorghi!, zice namila, mustăcind cu dinții rari și galbeni, în barba-i sură... Da' ci vânt ti-aduci încoaci, bre?

- Am vinit cu băietu'!, zice cu vioiciune în glas bunicu'.

- Bună ziua nene Ioane!, zic eu cu sfială în glas, fiindcă era prima data când îl cunoșteam pe fratele mai mare al bunicului.

- D-apoi cum! Ședeți oleacă la umbră, nu, nu aice! La masă, ca sâ luăm câte-o țuică bre!, zice zdrahonul adunându-se din iarbă...

Ne așezăm tus-trei, la umbra unui măr, care-și rupea înspre pământ crengile de rod pe jumătate copt, la o masă mică, învelită cu o mușama de culoare albastră la fel ca cerul, ca ochii bunicului și ai zdrahonului. Eu ședeam într-o parte lângă bunicul, cu picioarele bălăngănind în aer fiindcă lăicerul de pe laviță era înalt și n-ajungeam cu picioarele la pământ, iar zdrahonul, ședea de cealaltă parte, după ce se repezise "pi beci" după o sticlă prăfuită de țuică închisă cu dop de cocean. Apoi, ne toarnă în păhăruțe, mie doar jumate, și tună:

- Hai noroc!

- Hai noroc!, zic într-un glas cu bunicul, cercetând cu privirea strachina de lut de pe masă, plină vârf cu prune din cele mari și zemoase, boierești de șoldane, care îți făceau cu ochiul alături de niște caise coapte de pistruiate ce "iereau"...

Zdrahonul mă vede, și împinge strachina mai aproape de mine:

- Ie cu poftă!

Iau o prună mare și o caisă, apoi zemuiesc la ele pe rând, fără să-mi mai pese de petele de pe maieu... Acasă, dragonul n-are decât să urle, că doară apă și săpun de casă "ieste"...

La un moment dat, tăcerile dintre noi, sunt rupte de apariția unui bărbat subțirel și înalt, luminos prin cumințenia lui, care intră în curte scârțâind portița:

- Ziua bună la dumneavoastră!, zice el, iar mie mi se luminează fața, întrucât îl recunoscusem pe nenea Vali, fiul zdrahonului și văr cu taică-miu...

- Bună să-ț hie inima!, zic bătrânii întinzând mâna pentru a da noroc. Dau și eu noroc, bărbătește, încântat că sunt băgat în seamă la masa celor "mari"...

Nenea Vali se așază lângă noi, de partea zdrahonului, care îi toarnă în păhărel, țuica cea mărgelată cu parfum de caise... Hai noroc!

După care, iară se lasă tăcerile peste noi, strânse din când în când de scârțâitul ciuturei mișcată de-un vânticel răcoros, căci soarele mijea înspre amurg, răscolind roșul cerului până la buza dealurilor din zare...

Dar eu știam aceste tăceri, fiindcă le mai "auzisem" și-n alte dăți, tăceri care "grăiau" despre vremuri grele, dar și despre cele cu belșug. Tăceri care grăiau despre sănătate, dar și despre boală, despre viață, dar și despre moarte.

Cât era el de zdrahon, nenea Ion suferea de inimă, boală căpătată în stepa siberiană, în timpul prizonieratului de pe când o fost tânăr. După ce-o scăpat, o venit acasă abia după vreo cinci ani de la sfârșitul războiului, ani cu muncă grea și foamete continuă, care i-o vătămat sănătatea pentru tot restul vieții lui. Dar o fost și bucurie, că și-o cunoscut ficiorul ce-o crescut fără tată până la vârsta de cinci ani, nenea Vali...

Mă uitam la nenea Vali, citindu-i pe chip liniștea sufletească. Îmi plăcea tare mult de el fiindcă era atât de așezat la vorbă, atât de luminos ca ființă, încât toți cei care-l cunoșteau, fără să bage de seamă, îi căutau umbra... Și-mi mai aduc aminte că mâinile lui erau albe, cu degete lungi, subțiri, care emanau miros de busuioc, așa după cum îmi imaginam eu sfinții...

- Amu om mere șî noi pi la cășile noastre!, zice bunicul ridicându-se încet de la masă, fiindcă amurgul se trecuse vinețiu în licărul primelor stele de noapte, iară dragonul cel fioros posibil că scotea flăcări pe nări, fiindcă se trezise de mult și-și ascuțea cu grijă dinții negăsindu-ne în bătătură...

- D-apoi, merjeți sănătoși!, ne urează zdrahonul cu voce groasă, scuturându-ne mâinile pe rând, bărbătește... Ne-om videa la strâns...

Dar drumul către casă parcă se lungise, iar bunicul, ca s-avem spor și să scurtăm timpul, mă ridică pe umerii lui căci eram mic și ușurel pe vremea aceea, iar eu aproape că moțăiam, legănat în pasul lui domol care-și croia drum către vale...
N-am știut atunci - am aflat mult mai târziu - că în acea zi zdrahonul tocmai împlinise 99 de ani... iar eu am scris să-mi aduc aminte că n-o mai apucat și suta...

    Nu mă atinge: aripile mele de lumină, se pot scutura. 
    Taci şi ascultă: corul de îngeri, căci de-acum vor zbura. 
    Priveşte şi-nvaţă: treptele-acestea, te urcă-n spre cer. 
    Fii calm şi te roagă: cuvintele tale, se-aud din eter. 
    
    Urmează poteca: de-i dreaptă, ea te va duce lin. 
    Aşteaptă: vei înflori albastru, în ramuri de măslin. 
    Fii liber şi-ntelept: şi veşnicia lumii, va fi mereu a ta. 
    Învaţă şi pe alţii: şi poate printre stele, vei străluci cândva.

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

Am rătăcit ades în luminișul cu bujori,
Cu ochi încercănați de dor, (de-atâtea ori!), 
De dorul greu al minunatelor culori, 
Pe care, cu tristețe, le-am rătăcit în zori... 
Cătând pe ramuri doar petale de lumină, 
Am zăbovit un veac, în umbra lunii plină, 
Și-am cercetat palatele aflate în ruină, 
Să mai aud din nou aceeași muzică divină... 
Că numai șoapta ta din miezul nopților de vară, 
Îmi poate face inima, un pic, să mai tresară, 
S-o simt în piept că-mi tremură ușoară, 
Când mă privești așa, cum m-ai privit întâia oară... 

Eu m-am uitat către voi, înspre înalt,
Îndatorat că pot să fac acest mitic salt,
Mi-ați dăruit din umbra voastră, adâncă,
Aceste rădăcini crescute-n neclintită stâncă...

C-ați fost și încă sunteți pentru mine,
Oceanul meu de șoapte în cuvinte puține,
Pe care, doar cu sufletul îl mai ascult,
Regăsindu-mă din nou pe țărmul vostru, desculț...

Din simfonia voastră de culori înmiresmate,
Am adunat, în timp, aceste nestemate,
Din roua limpede, culeasă cu migală,
Ofrandă plămădită, cu dor și cu sfială...

Cu ochii minții vă caut și mereu vă găsesc,
Un ocean de tăcere pe care încă-l privesc,
Locul unde am aflat adevărul complet:
Voi, salcâmii mei, m-ați dăinuit cu suflet...

    Te voi atinge, curând, cu șoapta mea,
    Ca o ploaie caldă ce cade în poala ta,
    Iar peste ochii tăi mijiți, umbra trupului meu,
    Va respira odată cu tine, acum și mereu...
    
    Să-mi dai să beau din căușul palmelor tale,
    Căci însetat de gesturi și priviri fatale,
    Am năvălit cu patimi, fără proteste în zadar,
    Ca un val înspumat, ce cotropește roșul far...
    
    Înmiresmat în zori de zi, cu miere, vin și mir,
    Eu ți-am strivit sărutul cu neostoit delir.
    Cu grație, de mine, ca de o haină veche,
    Te-ai lepădat și am rămas fără pereche...
    
    Simțind încet, secundele prin mine cum curg,
    Mai știu că nu-ți voi rezista chemării din amurg,
    Când, la final, soarele peste noi se va stinge,
    Cu gândul și cu fapta, eu, te voi atinge...
    
    (Partea a ll-a, Ciclul „Căutări”)

Aș îmbina trei poezii 

Ca tu sa fii doar una 

Să scriu ce gândesc la orele târzii 

Iar tu mândră ca Luna

Tu să luminezi în prag de întuneric

Să creezi o lume paralelă

Un gând banal și ezoteric 

O pagină, dintr-o nuvelă

Și-n mersul tău,parcă se-oprește

O clipă între lumi străine,

Cum vântu-n toamnă se oprește 

Să-ți prindă umbra lângă mine.

Iar vocea ta, ca un ecou periculos

Se-ntinde-n gând fără sfială

Un cântec vechi spectaculos

O vrajă dulce, specială!

O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.

Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.

Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.

Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.

Amurgul deja miroase a noapte,

În lună zeii cioplesc albe stele,

Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,

Ce-n tremur varsă lumină din ele.

Clopote, cu zgomot, mângâie norii,

Vântul scârțâie scândura-n gard,

Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,

Satul și valea se cufundă-n hazard.

Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,

Turmele dorm lângă brazi și izvoare,

Un cântec de fluier venit din hățișuri,

E scut și săgeată pentru lupi și mioare.

În case bătrâne lampa grabnic se stinge,

Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,

Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,

Pământul sub talpă-i freamătă a dor.

Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,

Păsări de noapte îi zbor dinainte,

Merg fericiți deopotrivă împreună,

Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.

Cu galbena-i față, luna pare obosită,

Cioplitul de stele se oprește spre zori,

Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,

Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:

-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,

De n-are iubire...mai bine să mori!

Ce-ai spune dacă de mâine,

Ar începe așa deodată să ningă

Și dragostea să ne învingă

Și să devenim din noroi

Același om de zăpadă amândoi,

Cu o singură inimă bătând,

Și printre stele zburând…

Crezi că dacă te-aș lua în brațe,

Ger infernal fiind,

Mi-ai spune că mă iubești și tu

Înainte să ne topim

Și să devenim o baltă înghețată,

Sau măcar să mă ții strâns

Să nu îți uit îmbrățișarea niciodată.

Că prea departe ești,

Și am atâtea să-ți spun,

Vreau să te iubesc chiar acum.

În loc de vară iarna o prefer,

O mult prea dulce a mea prințesă creață,

Căreia i-aș da un milion de pupici pe față,

Cu mâinile goale aș ieși în ger

Și ți-aș culege flori din gheață,

Doar ca să te surprind zâmbind

Fulg de zăpadă sublim.

Doar nu credeai că am adormit 🥺

Cum aș putea dormi când îmi lipsești

așa de tare că aș putea să jur

Că noaptea asta poartă din privirile tale.

Tu, prințesă mică,

Chiar dacă mai mult dispar decât apar cel mai des,

Să știi că te iubesc cel mai mult, cel mai mult…

Și fără tine… eu cine sunt?

Eu sunt un mos cu parul rar, 

ce vrea sa te iubesca-nfiecare seara,

dar tu, femeie ticaloasa, ma tii afara.

Atunci, cuprins de elanuri circadiene,

ca un hot patrund in casa,

sarutandu-ti usor dulcile gene...

Si tu adormi, femeie ticaloasa,

gemand: ah, oh... mos Ene!

În somnul tău , ascuns sub. pleoape  ,

Aș vrea ca visul să cobor ,

Astfel să știi cât de aproape 

Pot fi de tine , când  mi-e  dor ..

Să simți cum trupul meu , de tine  ,

Își leagă viața pentru veci  ,

Împins  de valuri sanguine 

Ce trec prin vene mici și reci  .

În somnul tău , măcar o clipă ,

Să te ating , aș vrea , ușor  ,

Să simți  iubirea , ce-nfiripă 

Acel ceva , numit  ,, amor ,,

De-aceea , mi-aș dori , o noapte ,

Să vin  în somnul tău , în zbor ,

Să te sărut , să-ți spun în șoapte 

Cât  te iubesc  și cât  mi-e dor  ..

Stefan K