Amintire cu-n bunic, un măr, și-un nepot

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

Nu știu cum, nu mă întreba, memoria mea este un lucru tare ciudat, recunosc... Astăzi m-am trezit cu un cuvânt obsesiv în minte pe care nu-am mai auzit demult: "coliță"...

E-hei!, pentru cine nu a colecționat timbre în copilărie, n-are de unde ști ce înseamnă colița: o coală de hârtie mai groasă pe care erau tipărite, una sau mai multe mărci poștale - sau timbre - care se puteau desprinde de la marginile prevăzute cu găurele, astfel încât timbrul să-și părăsească matca ce rămânea în urmă-i ca o ramă golită de fotografia sa.

În vremea copilăriei mele mai toți colecționam timbre, le cumpăram de la oficiul poștal, cu cinci lei plicul și odată ajuns acasă, desfăceam cu frenezie plicurile răsturnându-le conținutul pe cuvertura patului. Dintr-o privire, îmi puteam da seama dacă printre timbrele împrăștiate în fața mea, se aflau colițe sau timbre noi, nici nu aveam nevoie să deschid cele câteva cărți - întrucât pe vremea aceea clasoarele de timbre erau ceva rarissim - în care păstram cu grijă, pe serii, cele câteva sute de timbre...

Era mare lucru să ai colițe în colecția de mărci poștale: eu aveam câteva cu care mă mândream printre prietenii din cartier cu care făceam schimburi frecvente de timbre. Așa, ne întregeam seriile de timbre, cele cu portretele pictorilor, cu steaguri, cu flori, păsări, sau stemele heraldice ale județelor țării.

Dar colița mea cea mai de preț, fiindcă întotdeauna trebuia să existe una, era o coliță ce înfățișa patru păsări exotice din Bahamas, o coliță miraculos întreagă și care pe deasupra mai era și dintr-o țară străină. Mulți îmi oferiseră pe ea, la schimb, serii întregi și complete, dar eu refuzam de fiecare dată să mă despart de bijuteria coroanei a colecției mele de mărci poștale...

Ba mai mult, notasem cu creionul pe marginea paginilor, timbrele care puteau fi date la schimb - fie dubluri sau nu - și cele care nu trebuiau să părăsească colecția. Evident negociam la sânge o serie dublată sau timbre care nu prezentau interes pentru mine, intuind dorința celorlalți de a-și întregi colecțiile. 

Așa, în timp, am ajuns ca seriile mele să fie complete, colițele mele nu aveau timbre lipsă, iar cele mai frumoase dintre mărcile mele poștale erau studiate cu asiduitate sub lupă, le știam detaliile, micile îndoituri, marginile de ștampile, pe de rost...

Nu știu ce s-a ales de colecția mea de timbre. Probabil că odată cu timpul, timbrele au prins aripi și au zburat precum niște fluturi intens colorați, către zări unde încă se mai scriu pe hârtie scrisori pe care să se așeze...

Astăzi am deschis o carte veche și, pe marginea unei pagini, am găsit o însemnare făcută cu creionul: "a se păstra". Am tresărit. Era scrisul meu de copil. Și abia acum am realizat că atunci, fără să știu, mi-am timbrat sufletul cu o coliță întregită de penajul luxuriant al unor păsări exotice și l-am trimis în lume...

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

O poveste pentru copii și oameni mari

Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic  este  stâlp de gard și  adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede.  În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează  o mănușă, tare o mai dor oasele  și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși  și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar  ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța  gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii,  oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și  era îngrijorată de a putea să vândă  măcar ceva din ,, marfa ei,,  . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care  a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …  

Ce noroc, zice ea,  autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape  de așa zisul talcioc.

Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată  ,, marfa,,   unei doamne  care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...

-         Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra  o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina,  la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.

Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar  la amiază  îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și  un fular , mai are câteva ghemuri de lână.

…………………………………………………………………………………………..                                    

 Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :

 - Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.

- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.

- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.

- Chiar, ce noroc am avut cu tine!

……………………………………………………………………………………                                       

 Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul  nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul,  câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.

Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..

Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră  ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se  lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul  protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori,  un joc de noroc. .. 

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
   Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
   A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. ^[3]
   Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
   O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
   Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
   Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. ^[6]
   Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. ^[7]
   Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

Acum când jurnaliștii pot scoate la lumină fapte reprobabile,

fapte oribile, ce rămân nepedepsite, unde-i legea ?

-Legea nu-i pentru toți dreaptă, ea apăre rangul și averea-

Oameni buni, nu vă revoltă favoritismul ?

     Balanța dreptății s-a înclinat periculos pentru cei fără 

pile. Așa au apărut pături favorizate și pături asuprite.

     Mergând în ritmul acesta unde ajunge lumea?

     Mie mi se pare că tot trebuie schimbat de la rădăcină.

    Dar cine să o facă? Sunt oameni pregătiți ?

    Cine să aleagă grâul de neghină ?

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Erfenis

Vandaag zullen we een speciaal object bespreken, een object dat ons dierbaar is, degenen onder ons die nog steeds dingen op de zolder van het huis bewaren, meer bepaald een vilten hoed. De Beierse hoed, een hoed van onmiskenbaar historisch belang, heeft vijf doopfeesten, twee diploma-uitreikingen, verschillende bruiloften gekend en dat is het dan ook. Hoed die meerdere generaties alleen maar hadden, maar om te dragen, ik denk niet dat ze hem droegen, hij is al lang geleden niet meer draagbaar. Zoals ik al eerder zei, het is van vilt, het is blauw (elektrisch blauw of koningsblauw) en er zit een veer aan de zijkant.

Cecilia's overgrootmoeder stond erop dat ze in de best mogelijke omstandigheden zou worden gehouden. Er is iets gebeurd, alleen het verstrijken van de tijd heeft zijn zegje gedaan, het is niet meer wat het was, het zit niet meer zoals het was. Zelfs de tint blauw is niet meer levendig, maar meer armoedig, oud en stoffig. Het zou geweldig zijn voor vintage outfitideeën, maar houd het verder mooi, alleen voor de collectie.

Het was voor Cecilia geen kleine verrassing toen ze ontdekte dat de hoed, die tot nu toe zo poëtisch is beschreven, een groot gebrek verbergt, meer precies: er zit een familie motten in. Dus laten we eerlijk zijn: als iemand een hoed erft, krijgt hij niet alleen de hoed, maar ook de motten.

In de hoed zou een gezin wonen. Familie?, zo talrijk?, dynastie misschien, het heeft ook een koning en een monarch en vrijwel alles wat nodig is om een volwaardige monarchie te zijn. Maar hoe kan iemand zoiets doen? Hoe lang heeft hij geen mottenballen meer? Sinds wanneer wordt Pronto gebruikt voor ongediertebestrijding? Een boze en sombere Cecilia stelt zichzelf voortdurend deze vragen. Hoe met alle schijnbare zorg die iedereen heeft besteed, de hoed uiteindelijk in dit tempo uiteenvalt. Als die overgrootmoeder het wist en nog leefde, zou ze heel boos zijn. Cecilia zit en zit en bedenkt een oplossing om haar glorie een andere keer te herstellen.

Hij heeft het gevonden, hij weet wat hij moet doen, hij zal een oplossing bedenken die ze zal doden, nadat ze dood zijn, zal hij het deel van het materiaal dat verwijderd wil worden, pakken en eruit knippen.

Ga verder zoals ik heb beschreven. Alleen door het uitgesneden deel steeds meer te spelen en te verdiepen, bereikt hij met de schaar de andere kant van het materiaal. Beste mensen, jullie hebben het al vier generaties, hoe weet je hoe je moet zorgen voor een bezit dat iemand je heeft nagelaten? Ze heeft het je niet gegeven om een verantwoordelijkheid op je schouders te leggen, ze heeft het je gegeven omdat ze dacht dat het fijn voor je zou zijn om iets te hebben wat ze heel leuk vond. Je hebt echt de grens van frivoliteit overschreden! We begrijpen dat je niet echt om de hoed zelf geeft, maar geef je ook niet om de overgrootmoeder die hem aan je heeft toevertrouwd?

Cecilia begon te naaien met draad van een soortgelijke kleur als de hoed oorspronkelijk zou zijn geweest. Wat is het nut? Perfecte synoniemen bestaan niet, noch in kleuren, noch in woorden, helaas was de kleur uniek, onvervangbaar. Cecilia denkt bij haar +1,75 dioptrie dat het dezelfde kleur was. We weten niet wat we verder moeten zeggen... de bedoeling was goed... om "een andere keer zijn glorie terug te geven", maar door te veel overdaad aan ijver viel het resultaat een beetje tegen. Cecilia, we waarderen de je hebt hem gedragen, ontsmet, schoongemaakt, verzorgd, dat wordt altijd gewaardeerd, maar als je niet zoveel plezier had gehad met knippen, was het nog steeds erg goed. Het is altijd raadzaam om in alles evenwicht te hebben. Waarom is het goed om onze acties en beslissingen te meten? Want laten we zeggen dat we aan het rijden zijn en we moeten afslaan, we hebben een bocht voor ons, we moeten onze snelheid meten (omdat te veel ons van de weg kan halen, afwijkt van ons pad), het verlangen waarmee we die bocht willen passeren, het maakt niet uit hoe lang het zou duren, hoe snel, hoe deskundig, wat ik weet niet wat.. waar het om gaat is hoe harmonieus en hoe veilig we zijn We weten hoe we overal doorheen moeten komen. Niemand applaudisseert voor ons, we zijn gewoon onszelf en we hebben geen applaus nodig.

Op dezelfde manier had in het onderhavige geval de geërfde hoed intact kunnen blijven; er zouden geen interventies, reparaties, herversieringen of retouches nodig zijn geweest als onze lieve Cecilia hem niet zo vurig volledig had willen verbeteren. Het is ook de moeite waard om te overwegen dat dingen vaak geen radicale verandering vereisen om te kunnen werken; een deel ervan of slechts een kwart zou net zo veel helpen.

Cecilia... Cecilia... je had geen vaste hand, of je gafte veel om de hoed.

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.