IARBĂ CRUDĂ, VERDE...

Când te scriu in versuri

Parca-mi curgi prin vene

Ca o furtună liniștită 

Ce spală orice durere...

Esti muza mea fierbinte

Și te scriu in cuvinte

Te scriu in rimă dulce

Poate gândul te ajunge

Îți scriu cât pot de frumos

Deși în suflet nasc haos

În strofe mă spovedesc

De dorul ce-ai lăsat să trăiesc...

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.

  1. Ochii tăi, două mărgele

  Orice aș face în ei mă pierd mereu

  Eu și tu, două stele

  Distanțați de spațiul acesta gol și greu

  2. Și când voi fi departe

  Am să mi-amintesc privirea-ți caldă

  Și ochii tăi frumoși, foarte

  Ce-n dor cumplit dar și dulce, mă scaldă

  3. Și te rog, încă nu pleca

  Fără a mă lăsa să-ți privesc

  O ultimă dată, fără a mă judeca

  Ochii tăi curați căci mult te mai iubesc 

  4. N-am să stau mult, mă voi întoarce

  Și tot în privirea ta mă voi pierde

  Până atunci eu n-am pace

  Decât un sentiment ce mă ucide

  5. Înăuntrul meu, mort sunt

  Și nu mă voi vindeca nicicând

  Îmi va fi dor de orice moment 

  În care mă vedeam în ochiul tău plăpând

  6. Și când voi merge spre mormânt

  Voi avea o singură dorire

  Să nu te aud plângând

  Ci să-mi dai doar, o ultimă privire

Tu ești o altfel de iubire

Venită din al Cerului locaș,

Tu ai o altfel de privire,

Cu multe raze de lumină,

Ce-s raspândite când clipești!

Văzut-am asta în clipa când te-am întâlnit,

Neștind cine ai fost sau cine esti...

Ești Îngerul ce Raiul mi-l vestește,

Ești marea mea iubire ce-am primit..

Prin tine Dumnezeu îmi spune

Nerostite vorbe

Și prin tăcerea care-ți aparține,

Ori doar prin șoapte aurite,

Că dragostea divină astăzi la mine locuiește,

Că îngerul ce mi-i trimis doar mie ,

Ești tu sau Vasilica mea iubita din poveste,

Cea mai frumoasă,neegalată tainică femeie!

(19 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

Ce repede trecu această scurtă vară, 
Așa cum trece ziua și se preface-n seară, 
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg... 

Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi, 
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi, 
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas, 
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas... 

Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate, 
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate, 
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar... 

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...