IARBĂ CRUDĂ, VERDE...

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

    Am scris frânturi de cuvinte,
    Precum petice albe de nori,
    Să îți aduc din nou aminte,
    De câmpul verde și de flori...
    
    Am vrut să-ți dăruiesc o floare,
    Dar s-a uscat și a rămas fără petale.
    Apoi, am vrut să îți aprind o stea,
    Dar a pălit, pe cer, și ea...
    
    Am plâns pentru această zi absurdă,
    În ochi, lumina sfântă-mi zburdă,
    Înalt, eu am zburat cu aripi grele,

    Înfrântă stă acum ocna inimii mele...

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

Eu vreau să rămân până la capăt lucid,
Încă stăpân pe gândurile și ideile grele,
Să scriu versuri roșii care nu mă ucid,
Dând sensul vieții și al morții mele...

Prin viață-am trecut căutând adevăruri,
Lumina din umbre să învăț s-o discern,
Adunând cuvintele ninse din ceruri,
Potrivindu-le pentru zbor către etern...

Trecător, am grăit, am zâmbit și am plâns,
În slovele mele cu osebită candoare,
Scriindu-le pe toate pe câte le-am strâns,
Stârnind uneori nesfârșite furtuni solare...

Și-apoi, pe aceste pagini ce le-am mâzgălit, 
Le-am prefăcut în mici corăbioare pline,
Și dăruindu-le pe unda cerului grăbit,
Le-am implinit în strălucirea unei rime...

Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă

S-aud cum umblă pasul tău cometa mea

Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă

Pierdut în vise regăsind prezența ta

Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine

Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea

Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline

Acolo tu ești lângă mine draga mea

Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine

Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca

Umblă cărarea vieții oarbă fără tine

De nu mai știu unde sunt eu și urma ta

Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă

Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa

Ascultă florile și valurile-n seară

Poate cândva o să auzi inima mea

Mi-am despicat trupul pentru tine

De ce mi-ai călcat inima?

Inima-mi bătea, 

Singurul organ ce mai simțea 

Cu sânge cald pompa...pompa.

Frumusețea ta m-a ruinat,

Nu mi-a mai ramas nimic de dat

Mi-ai distrus puritatea cu cuvinte reci 

Ai reușit până si sufletul sa mi-l fereci

Privirea ta m-a moleșit

Ceva ce nu am mai simțit

Ochii-ti scanând încăperea,

Repede m-au găsit

Posibil sa ma fi căutat?

Poate intr-un gand neterminat.

Oare o fi fost un blestem?

O glumă pentru a te distra?

Dacă mi-ai arata si zambetul acela

Problema e ca sigur te-as si ierta.

Esti noua mea adicție...

Pe cat de păcătoasă,

Pe atât de dureroasă

Deții prea multă putere asupra mea

Si asta clar îți plăcea.

Simți și tu liniștea din noaptea asta?

Pe pământ parcă se tace altfel

Și pentru prima dată își schimbă perspectiva și privește în sus,

Nu mai așteaptă priviri înspre el.

Cerul e aglomerat mai ceva ca într-o zi de luni dimineața în cartier,

Luna și soarele… doi romantici,

Au întâlnire “secretă” pe cer.

Aș fi spus că își dau întâlnirea așa de rar pentru că sunt timizi,

dar ar fi culmea,

Când ei se sărută și se privesc

de față cu toată lumea.

Și pe lângă asta, în această noapte

întâlnirea lor se sfârșește cu ploaie de stele,

Stele uriașe, diforme sau mici,

cu cozi de pisici.

Mi-am pus doar o dorință,

Am luat în calcul că și-au mai pus și alte ființe…

Să-ți rămână ție mai multe dorințe.

(Deci nu uita să-ți pui în seara asta, multe, multe, multe dorințe).

(Și nu uita să cauți: Nasa, picture of the day)

Și doar ca să știi, dacă eu aș fi luna și tu soarele,

pământul n-ar duce lipsă

în nicio zi de eclipsă,

Că prea mi s-ar face dor de tine

Și prea mi s-ar adânci craterele de tristețe profundă,

Până când din lună frumoasă, rotundă aș ajunge

o gaură neagră urâtă,

Așa de urâtă încât părinții nu și-ar mai amenința copii cu bau-bau cum au făcut din totdeauna,

Ci le-ar spune că dacă nu sunt cuminți,

se coboară luna.

Oricum, sunt geloasă pe eclipsa lor,

Ei s-au văzut, dar eu nu te-am mai văzut pe tine de nu știu…

un infinit de zile

Și alte câteva mai sunt…

În inima mea se formează în fiecare zi noi cratere,

Când dispari de peste tot atât de mult🥺

Îmi pun inima-n balanță,  

Și aștept ca să m aleagă,  

Dar rămân dezamăgit,  

Pentru c-a ales o hoață.  

Hoață de priviri și suflet,  

Schimbi destinul prin prezență,

Uit de propria-mi valoare  

Și îmi pierd din coerență.  

N-am să ies învingător!  

Vocea-i suavă m-a răpus!  

Cine sunt? Un vânzător,  

De un vis, treptat, distrus.  

Chiar de-ar fi să mă aleg,  

Aș trăi un chin greșit,  

N-aș putea să mă accept  

Fără ea, pân' la sfârșit.  

Micul eu vrea să-mi explice,  

Că l-am izgonit din mine,  

L-am trădat și am fost complice  

La un jaf de minți străine.  

Am rămas străin de sine.  

M-am respins și ignorat,  

Am crezut că-i cel mai bine  

Să rămân îndurerat.  

Ochii roșii țin regretul,  

Fața ei doar mă consumă,  

Eu, ca om, închid volumul  

Și te rog, respinge-mă!

Îmi intră noaptea, moale pe sub coaste 

Și șoldurile-mi prinde ca o pradă, 

Amintirea pică, cade peste oase

Și simt cum pielea începe să ardă. 

Să ardă cu tot focul, fantezia, 

Ce-mi întețește în tăcere nebunia...

O sting, o aprind, o las, o iau, o beau în vis, 

Cu vinul ce-mi curge-n vene, gros şi vinovat, 

Și-mi tremură genunchii când ating...

Destinul, unui păcat ce nu m-a întrebat.

Se strânge în vene, un puls ce mă ceartă 

Un murmur de sânge cu gust de păcat 

Mă prinde de coapse, mă ține legată 

Și-mi cere să ard, ca și când n-ai uitat!

Tresar și-mi deschid ochii, în zadar visez

De setea de pahar mă detașez.  

Mă detașez de visul meu de noapte

... e doar un viciu ce somnul mi-l străbate.

..............................................................

Că tu nu știi cum e... dulcea mea vină,

Să simți cum putrezești pe interior

Și în același timp, în ochi să porți lumină,

Speranțe mii și-un infinit de dor.

Să mi te port sub piele, fără glas

Mereu ca pe-o atingere amânată 

Mereu să-mi fie visul întoarcere și pas

Spre tot ce n-a mai fost vreodată.

Un pahar de poezie

Se zbate ideia sub tâmple

Efecte sonore,iluzii,vedenii

În universul clocotitor

Al sofisticatului laborator.

Pe ce fel de butoane se apasă,

De râsul e alături cu plânsul?

Și unde cuvântul își îmbracă veșmântul

De scântei și lumini colindă pământul?