1  

SĂ NU MĂ MINŢI

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 


Category: Poems about nature

All author's poems: Shadow Man poezii.online SĂ NU MĂ MINŢI

Date of posting: 10 February

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~2 min.

Views: 1070

Log in and comment!

Other poems by the author

EU SUNT COPACUL...

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

More ...

NOCTURNĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

 

More ...

Rutină

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

More ...

Reflecții...

Cu-adevărat mintea umană este o armă redutabilă: cu cât este mai ascuțită, cu-atât poate da mai bine formă lucrurilor și ființelor care o înconjoară, dacă există voință...

Dar mintea umană poate fi și o unealtă creatoare. Imaginarul ei nu are limite în creație. Trebuie doar să închizi ochii în liniște și să construiești lumi întregi dincolo de lumea asta, lumi în care, dacă legile fizicii nu au aplicare, poți să le modelezi întocmai după cum îți dictează conștiința, lumi pe care doar tu le poți înțelege... căci mintea poate fi, deopotrivă, și închisoare și eliberare...

E doar o chestiune de alegere. E trist că cei incapabili să construiască aleg să distrugă ceea ce au creat alții. Dar așa stau lucrurile, atât creația cât și distrugerea fac parte din transformare, căci nu se poate construi fără a și dărâma...

Lumi construite de mine vor fi dărâmate pentru a face loc altora, actualizate voinței mele. Cu toate acestea, încerc, uneori, regretul unei lumi transformate. Dar cum trecutul nu poate dicta viitorului, mă împac cu gândul că noua lume se va potrivi mai bine cu celelalte, cuprinsul ei fiind mai bine reliefat în ochii minții mele...

Lumile mele... în care am evadat eliberat de orice constrângere, fiindcă am urât întotdeauna lanțurile pe care lumea - cea adevărată - a tot încercat să mi le impună. Dacă ar ști ea - lumea cea adevărată - de câte ori am frânt acele lanțuri, călcând în picioare reguli și conveniențe, retrăgându-mă în lumile mele imaginare...

Doar în ele m-am regăsit și numai cu ajutorul lor mi-am păstrat cele mai dragi amintiri, cele care mă compun pe mine... De aceea îi sunt recunoscător minții mele, fiindcă a avut puterea și voința de a-mi crea, întotdeauna la momentul potrivit, lumi în care să mă pot regăsi întocmai așa după cum sunt, cu bune și rele, căci nu mă cred mai diferit de ciudații care umbresc pământul acesta...

Într-una din lumile mele, salcâmii copilăriei mele petrecute la țară cu bunicii sunt încă în picioare, dăruindu-mi pe lângă parfum și răcoare, din înțelepciunea lor și a lumii... Iată, bunicul mă ispitește cu o strachină plină cu caise pistruiate cu aur, iar bunica cu plăcintele ei cu brânză dulce și stafide, pudrate cu zahăr vanilat...

Într-altă lume, mă scobor pe treptele feniciene către azurul mării, având soarele lumii în spate călăuzitor, iată, auzi susurul dulce al mării, valurile cum îmi șoptesc versurile grădinii lui Augustus?

Dacă închizi ochii, poți vedea zâmbetul abia schițat al Frumoasei Grădinărese care strălucește blând din tripticul meu cu ramă de bronz meșteșugit ajurată în arabescuri complicate, ce-și aruncă umbrele șovăitoare pe perete, străluminat în reflexele aurii ca de miere ale lămpii Tiffany de pe secretaire-ul din lemn de mahon...

Dacă asculți cu atenție, poți auzi vântul cum se sfădește cu brazii sub geamul meu, iar hulubii uguindu-și cornucopia pe pervazul meu de marmură, ce dulce le e mulțămirea...

Iar în cea din urmă dintre lumile mele, mă văd ca într-o oglindă, iarăși tânăr și în putere, fără fire de păr alb și fără riduri, împotrivindu-mă lanțurilor lumii celei adevărate, zâmbind șmecherește în colțul gurii la fiecare pas mic făcut înainte prin viață, gata de zbor către spiralele mele cosmice, cele pe care le-am desenat cândva pe peretele sufletului meu...

More ...

LUMINĂ

O mie de ochi cercetători a mirare,
Mă privesc cu o tainică și mută ardoare,
Pe care o simt fără vreo urmă de nori,
Într-a lumii lumină și în cânt de viori...

Ropot de gânduri ce zburdă haotic, 
Se scutură-n stele din cerul despotic,
Pierdute-n tăceri, niciodată nerostite, 
Umbrele trec, în șoapte sfințite...

Reflexii ce ard trecător în aceste vitrine,
Ca o rouă strivită sub pleoape divine,
În zadar sunt aceste oglinzi tulburate, 
Durerea luminii izvorăște din carte...

More ...

PLOUĂ CU SOARE LA SIENA

Departe de-al mulțimilor vacarm,
Nepăsători la ploaie și la toate, ne plimbam,
Nimic și nimeni nu ne mai aleargă:
Căci ne-am pierdut în lumea asta largă...

Iar ploaia asta de aur încet se cernea,
Pe ziduri înalte, lumina în umbre se risipea,
În cântecul ploii, burlanele se-mpletesc,
Pe străduțele înguste, într-un vis pitoresc...

Sub streșini am simțit priviri întrebătoare:
"De ce s-or plimba cei doi pe ploaie, oare?"
Dar noi le dezvăluim al nostru mic secret:
Că nu se-ntâmplă mai des, e singurul nostru regret!

Piața soarelui era de lume golită,
De "passeggiata degli innamorati", pustiită...
Părea că orașul ne pregătise-n grabă scena,
Îmbrăcând cu diamante turnul din Siena...

More ...

Poems in the same category

Concert !

Se scutură floarea ...

Covor fermecat așterne cărarea,

Din vișini,cireși cad petale

Răsună un tulnic în vale.

 

Nu voal străveziu acoperă cerul

Arome dulci împrăștie mărul;

Cu saci grei micuța albină

Polenul din flori ,îl adună.

 

Un trubadur greieraș

Proaspăt chiriaș

Își acordă chitara

Când se apropie seara!

More ...

Mult îmi place...!

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

 

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

 

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

 

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

 

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

 

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

 

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

 

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

 

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

 

 

 

 

More ...

Tot ce n-am știut să primesc

Valurile mării îmi șoptesc

Îmi spun să mă îndrăgostesc,

Să mă îndrăgostesc de frumusețea vieții,

De răsăriturile dimineții.

 

Și vârfurile munților înzăpeziți

Zic să mă ridic, să nu mai pic,

La ei să ajung și să privesc

Lumea oamenilor împliniți.

 

Florile de pretutindeni mă sfătuiesc

Să le privesc, iubirea în ele să găsesc,

Colorate, parfumate, să le miros pe toate,

Prin ele să trăiesc, sub fericire să îmbătrânesc. 

 

Și râurile m-au întrebat

De ce încă în ele nu m-am scăldat,

De ce nu am simțit cum e să fii fericit,

De viață mulțumit.

 

Toate fructele au oftat,

Căci gustul lor dulce nu l-am gustat,

Nici de ele nu m-am bucurat. 

 

Natura m-a mustrat: de ce nu am ascultat,

Căci din tot ce mi-a oferit eu nu am vrut nimic.

Și am alergat după împlinire,

Fără să văd, m-am ales cu dezamăgire. îmbătrânesc.

More ...

Plouă

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Prognoza spune, până la ora două,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Cu găleata,

Este gata și omleta,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Că și plantele au nevoie de rouă,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Pisica a născut, are pui, în total sunt nouă,

Plouă, plouă, plouă, plouă ...

Nu s-au terminat și e trecut de ora două,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Este frig afară, stăm singuri pe o bancă sub crengile unui tei să nu ne plouă,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Picăturile formează câte o baltă nouă,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

În drum spre casă suntem stropite chiar pe fusta nouă,

Plouă, plouă, plouă, plouă...

Luăm o pătură să ne încălzim, până la urmă e vremea care ne place nouă.

More ...

Valul de zăpadă

Un val de 

 

 

More ...

Faleza la GALAȚI !

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

 

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

 

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

 

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

 

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍