SĂ NU MĂ MINŢI

M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...

Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...

Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

    Dacă n-ai fi fost tu, 
    cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
    poate-un genocid al ideilor mele, sau 
    poate că aripile mele s-ar fi scuturat 
    spre o altă dimensiune, într-un alt timp...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poate că m-aş fi însoţit cu marea,
    călător spre niciunde,
    şi poate că paşii mei pe nisip n-ar fi fost, 
    scuipaţi de valuri pe ţărm, 
    şi-aş fi rămas adânc...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poale c-aş fi lăsat 
    să crească în mine copacul,
    ce-şi urlă-n temniţa lui toamna...
    poate că frunzele multe n-ar fi căzut,
    poate că norii n-ar mai fi plâns 
    peste mările moarte...
    
    Dar TU eşti ; pentru mine exişti 
    ca tablele legilor sparte .
    O nouă religie, azi s-a născut 
    în murmure sacre...

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre

Frunze moarte, vorba ceea,

Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată

De mătasa unui nor,

Visătoare trece-o fată

C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate

El se uită-n jos posac.

Ea striveşte foi uscate

Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă

Cu priveliştea sonoră,

Merg aşa, cam la distanţă,

El major şi ea minoră...

Fall in the park

Falling swiftly on the alley

Of the park with flowers blue

In a long autumnal rally,

Dead leaves—as our dreams are, too.

In the light that’s softly sifting

Through the silken cloud below,

Dreamily a girl is drifting,

Sergeant major in her tow.

Timid, flushed, and all aflutter,

He looks down, very confused,

She is squashing leafy clutter.

Under her small patent shoes.

And in a refined discordance

With the view that’s ever finer,

They keep walking, at a distance,

He a major—she a minor.

Acum e începutul iernii,

Și 

Vara se topise-n zare,

Sorbind razele de soare;

Năluca ei cuprinde valuri

Și mai bântuie pe dealuri.

Frunzele -și luară zborul,

Lăcrimându-si dorul;

Roiau în forfota de vânt, 

Strecurandu se -n pământ  

Pasărea tăcu-n grădină, 

Se pitulă sub streașina,

Tremurând ușor din aripi

De la frigura unor stropi,

Gura Cerului, febrilă

Cerne ploaie fără milă, 

Pomii murmură-surdină, 

Scârțâind din rădăcină .

Toamna suflă cu brumă, 

Iar veșmântul ei de -aramă 

Îl presără pe trupul ud,

Zdrentuit, aproape nud..

Norii se târăsc la vale,

Schimɓăndu-și formele,agale;

Pașii calcă prin noroaie, 

Se pierd în negură, șiroaie...