DACĂ N-AI FI FOST TU...

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

    Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut, 
    şi au căzut în mine, ca nişte ecouri, 
    stârnind adormite, albe maree 
    ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
    
    Şi iată că, fără ruşine, 
    inima mea e smulsă afară, 
    să vadă lumea cu ochii miraţi 
    rănile din care se scurge lumina, 
    că sângele meu, nu mai e sânge,
    că-n venele mele, curge aur topit, 
    că-nsetate buzele mele, 
    oțet, au sorbit...

    Şi-am murit
    dorind câmpul cu florile 
    ...umbra pleoapelor mele 
    sub care adastă cerul cu stelele...
    şi toate visele mele,
    -n care, marea-mi susură valurile…

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

    Să nu-mi ucizi amintirile...
    Căci întunericul meu a curs în lac albastru,
    undele, mi-au devenit înduplecate, 
    şi sufletul meu cav, s-a sfărâmat, 
    în catedrale negre şi înalte...
    
    Călătoria mea, ca o lumină,
    mi-a frânt în razele sfioase,
    aripi de fluturi luminând cotloane-ntunecate,
    ce-au stins, vibrând cu mii de rezonanţe,
    un menuet, un dans, cu sunet violin...
    
    Acesta-i visul meu şi epitaful, 
    ce l-am cioplit în scoarţă de stejar,
    destinul meu schimbat pe viaţă, 
    de ochii tăi străluminaţi de jar...

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.

Încă nu ti-am uitat privirea

Deși timpul nemilos a trecut

E gravata în a ochilor retină

Un secret ce nu l-am spus.

Prin toamna rece mai pășesc

Prin gânduri mi te caut iar

Dar glasul frunzelor ce cad

Îmi spun ca totu-i în zadar.

Încă îmi amintesc şi râsul

Doamne! Cât îmi era de drag!

Și simt cum mắ apucă plânsul

..Lacrimi de dor..cad în pahar.

Știu! Nu mai vii!..si timpul trece

Dar uneori te simt aproape parcă

Ești gândul cald în toamna rece

Ești ce nu voi uita vreodată...

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

Am luat un mărțișor

Să ți-l aduc degrabă

Dar nu știu unde ești

Să-ți spun cât mi-ești de dragă

Ți-am luat și ghiocei

Ghiveci cu flori și iarbă

Mișcând din clopoței

De tine mă întreabă

Am strâns raze de soare

Să-ți pun la gât o salbă

Din suflet pandantiv

Să-ți prind în piept podoabă

Am luat din noapte stele

La tine-n ochi să ardă

Dar nu-i mai pot vedea

Privirea-mi este oarbă

Am prins în palme ploi

Le las în cer să cadă

Am primăvara-n nori

Și suflenu-n zăpadă

Săracul mărțișor

Așteaptă să te vadă

Cum nu te mai găsesc

Ajunge într-o ladă

Se-adună mărțișoare

Și-i barba tot mai albă

Am zâmbetul străin

Am inima bolnavă

Lună de duminică 

Și ce m-aș legăna pe lună 

Să-i vad pe toți ce ii iubesc 

Să-i călăuzesc cu a mea Lumină 

Să-i văd de câte ori doresc ...

Aș sta pe croissantul ăl imens 

Lumină eu să dăruiesc 

Decât umbra mea în întuneric 

Să mai aștepte încă o zi.

Și-n amintirile mele veșnice veți fi

Oriunde eu voi fi cu voi 

În minte ,suflet și în zâmbet 

Acolo mă veți ivi mereu.

17/12/2023

Drumul spre casă, de la Modane 

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere al bărbatului )

Z.A.

Când seara se lasă iar

Tristă și apăsătoare,

Doar un gând la tine-mi ajunge 

Să mă schimb de stare.

Când vine iar clipa revederii 

Iar sufletul ți-ar spune multe,

Prefer să tac și să te privesc aievea

Căci doar tu îmi ești slăbiciune.

Când te țin în brațe 

Parca uit tot ce mă apasă,

Toate greutățile zilelor fără tine

Căci doar tu îmi ești slăbiciune.

Ar dansa și inima în vals

Și în același timp s-ar arde de necaz,

S-ar lipsi de tot și toate 

Însă doar tu îmi ești a ei aleasă.

Nu pot să te las să fii al altcuiva 

Chiar dacă în sinea mea poate părea aiurea;

Ești tot ce sufletul și inima își dorește 

Căci doar tu îmi ești slăbiciunea dintr-o filă de poveste.