DACĂ N-AI FI FOST TU...

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

    Zburat-au norii albaştrii,
    ‘Verzind copacii,
    Peste câmpuri, peste vii,
    ‘Roşind-mi macii purpurii… 
    
    Zburat-au stoluri de cocori,
    ‘Negrind adâncuri de păduri,
    Peste vale, peste munte,
    ‘Nălbind tâmplele cărunte...
    
    Zburat-au fluturi mii în soare,
    Umplând cerul de culoare,
    Peste mări, şi peste râuri,
    Gonind liniştea din crânguri...
    
    Zburat-au gândurile toate,
    Citind versurile-n carte,
    Peste muguri, peste moarte,
    Blestemând rimele-n parte...

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

Lumina coboară asfințind ruginie

Cresc umbre topindu-se încet spre infinit

Iarba închide ochii legănată de vânt

Adoarme ascultând șoaptele frunzelor

Palide raze îmbrățișează pământul

Curgând agale pătrund prin fereastră

Se-așează pe pat să-mi țină de urât

Mângăie perna chemându-mă să dorm

Tăcut privesc cum adoarme luna întinsă pe nori

Aștept să se stingă-ntuneric

Răbdătoare noaptea șade cu mine la masă

Ocupând întunecată scaunul gol

Clipa îngheață lung adormind rece

Doar timpul e treaz alergând sacadat

Mai sunt prezente gândul și liniștea

Înăuntru clocotește singur părăsit

Erupe umed închizând pleoapele

Curge uscând strălucirea cumplit

În patul lipsit de suflete doarme somnul

Te iubeam, dar nu pe tine…

Iubeam ceea ce credeam că ești, ceea ce credeam că văd, că simt și că ating

Iubeam ce aveam în mintea mea, ceea ce credeam că am putea fi și nu am fost

Iubeam atenția pe care voiam sa mi-o oferi, iubeam cuvintele pe care nu le-ai spus dar aș fi sperat să spui

Iubeam ceva ce nu era, ceea ce credeam că ești, dar nu avea cum sa devină

Iubeam ideea iubirii tale care ar crește la gândul că mă vei vedea

Iubeam idei și așteptări, speranțe false create de o copila

Iubeam să cred că te-ai putea schimba

Iubeam să plâng de fericire când mă gândeam că te-aș avea

Iubeam ce simțeam când te priveam

Iubeam gândul ca m-ai fi dorit lângă tine

Iubeam florile pe care mi le-ai dat

Iubeam să cred că te-ai gândit la mine

Iubeam o posibilă iubire, neștiind că nu te iubeam pe tine

Iubeam un gând, un suflet ce-l aveam în mine

Iubeam să cred că tu-i dai viața, era decât o fantezie

Iubeam să cred că te iubesc, intens si plin de haos

Iubeam să îmi imaginez, că suntem suflete pereche

Iubeam ce nu eram și nu vom fi, poate în niciun univers

Iubeam ceva ce s-a sfârșit, dar nu te iubeam pe tine.

Imi pare rau ca nu a fost sa fie

Imi doream ca tu sa fii ce am asteptat de mult..

Zambeam ca o nebuna cand vedeam al tau chip..

Cat a fost m-ai facut fericita

Crede-ma sau nu chiar mi-e dor de tine

LA ORA 00:20 inca sper sa vii cum ai promis

Pentru ca daca nu vii distrugi si ultima clipa de fericire..

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.

Nu caut prințul fermecat

Ca alte fete ce l-au așteptat

Vreau unul pe motocicletă

Cu o cameră roșie secretă

Poate ca a lui Christian Grey

Să experimentez regula de trei

Cu o privire care divagă

"Pentru tine voi arde lumea întreagă!"

Tatuaje și zâmbet criminal

Să dețină un sărut mortal

O umbră a nopții întunecate

Cu un dosar plin de păcate

E antieroul meu preferat

Acest tip de bărbat

Efectul acela sonor

"Atinge-o și te omor!"

Posesiv și gelos

Poate și nemilos

În cărți îl întâlnesc

Dar în realitate unde-l găsesc?

Sunt o fată cu cărți

Care trăiește mii de vieți

Am nevoie de băiatul cu motocicletă

Ca fantezia să fie completă.

Să recreem scenele mele favorite

Mă refer la cele explicite

Am mii de idei

Fă cu mine ce vrei!

Accept orice nebunie

Cătușe, cravată sau funie?

Nu contează, oferă-mi plăcere

Altceva nu-ți pot cere.

Mi-e greu să zic, că-mi este greu

Dar și mai greu, că-mi e ușor,

Când timpul trece și ani adun

Să-i scad nu pot, nu sunt trișor

Mi-e greu s-afirm că-s înțelept

Având ani buni de carte-n spate,

Cu toate astea greu îmi răspund

Unde mă-ndrept și-ncotr-o parte

Mi-e tare greu când ești departe

Și-abia aștept să-ți simt suflarea,

Chiar dacă uneori greu recunosc

Când dau de greu îmi ești salvarea

Mi-e greu când te văd supărată

Și lacrima amară ți se prelinge,

Atunci cu greu mi-aleg cuvinte

Dar știu că dragostea învinge 

Tare ușor este când ai aproape

Ființa dragă pe care o iubești,

Și-n tot ce faci prezent e Domnul 

E semn Divin și Lui...Să-i mulțumești!