TU, UMBRA-MI PETRECE

    Eu nu mai am de gând să-ţi scriu, 
    Vorbe de duh pierdute-n pustiu, 
    În vers mâzgălit în mod desuet, 
    Doar ca să pară că sunt un poet... 
    
    Versuri să-ţi scriu e-un mare păcat, 
    Acuma mă aflu mai mult cumpătat, 
    Cu inima mea, atent, să măsor, 
    Sentimente trecute şi grave, ce dor...
    
    În versuri am pus însăşi inima mea, 
    Învelită-n cuvinte de catifea, 
    Aşternute-ntr-o carte licenţiată,

    În rime cinstite, stă scrisă o viaţă…

Eu am visat și mi-am dorit o bună zi,
Când nu voi mai putea să îndur atâtea umbre,
O zi în care eu cu mine însumi n-oi mai fi,
Decât o altă umbră risipită în amurguri sumbre...

Chiar am zărit cum păsări uriașe, argintii,
Au înghițit al pașilor mei ultim tangou,
Abandonându-mă în alte zări, alte câmpii,
Eliberând al inimii mele veșnic ecou...

Căci Timpul învârtind al vieții mele zar,
În urma vremurilor îndurat de grele,
M-a răsplătit cu neașteptatul dar:
Sărutul unui ocean la picioarele mele...

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Într-o clipă, am pierdut totul:
pământul pe care-l credeam veşnic,
sub picioarele mele,
s-a făcut nisip mişcător.

Cerul de deasupra mea,
mare-nvolburată-n nori,
rădăcinile frânte,
corbi blestemaţi,
sângele negru,
lacrimi arzând,
oglinzile-albastre,
sparte-n bucăţi:
şapte ani de blestem cât o clipă
-n care m-am născut,
(pentru-a câta oară?)
zodie care nu mai există...

Şi voi pleca, luând cu mine
doar cerul zidit în zâmbetul tău
şi-acestă clipă,
şapte ani de blestem –
-n care-am fost fericit
cât e omu’-ntr-o viaţă.

(o altă clipă, ca asta,
nu va mai fi niciodată,
nu una la fel,
nu într-această viaţă...)

Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.

Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.

Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.

Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.

Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,

Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.

Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.

În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.

Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.

Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.

Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...

            În umbra cerului de seară

            Un sentiment ce mă apasă

            E liniște în fundalul negru

            Se-aude sunetul celebru

            Se aude o tăcere

            Când stau în încăpere

            Îți simt pașii tăi subtili

            Cum podeaua o gâdili

            Stau în colțul încăperii 

            La fereastră eu privesc 

            Iar acolo luna o zăresc

            Strălucește în tăcere

            Fără să ofere semne

            Semne triste de plăcere

            O privesc încă o dată

            De parcă mi-ar zâmbi

            Că fericită-i luna

            Deși plâng stelele întruna 

            Iar acum stau singur

            Aerul devine tot mai greu  

            Îți simt liniștea mereu

            Te aud ca un ecou uitat

            Te aud ca un vis deja visat 

            C-ai fost ca soarele

            Cum noaptea ai plecat

            Iar acum e liniște

            Nu se aude nimic

            E un fel de durere 

            Dar fără lovituri

            Este o simplă tăcere 

            Care rănește mai tare 

            Decât orice lovitură

            Cine nu mi-ar da dreptate 

            Cine n-a simțit singurătate

            Nu este nici-o plăcere 

            Că se simte doar o tăcere

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

frunze de leandru

dezghioacă

miezul tăcerii.

doar

un îndemn spre

imprevizibilul tărâm

al fanteziei.

Moku

umbre 

șoptesc poeme-n

urechea vântului.

doar

o tresărire-n

pânza subțire

a amintirii.

mângâierea luminii

 împletește

tăceri pe obraz.

doar

o pasăre trece

dincolo de marginea

 visului.

atingerea ploii

desenează cercuri

în sufletul pământului.

doar

o clipire străbate

coama fierbinte

a verii.

o frunză plutește

pe obrazul râului

ca un gând pierdut.

doar

ecoul pașilor

în străfundul

inimii.

sub pleoapa nopții,

îndrăgostiții

ating lumina stelelor

doar

o lacrimă cade

pe marginea caldă

a unui vers.

în palma copilului

dimineața ascunde

al mamei sărut.

doar zborul unei libelule

înflorește-n clipa

uitării.

norii 

peste obrazul muntelui…

atingeri de fum.

doar

ecoul unei chemări

se-aprinde-n adâncul

tăcerii.

Umblam pe străzi ca printr-un lan de grâu,

Trag cu privirea de un bătrân,

Stătea pe o bancă în stație legănând,

Avea în mână un portofel din piele veche,

Înăuntru văzând o poză cu o pereche,

O femeie superbă cu plete cârlionți,

Cu ochi albaștri de n ai cum să o uiți,

Cu un zâmbet ca si o rază de soare,

Iar lângă un bărbat mândru si tare,

Cu păr des de al cărbunelui culoare,

Cu privirea ațintită spre ea,

Uitându-se ca si la o zeiță de stea,

Bătrânul luă poza în mâini si o puse la piept,

Să o strângă si sa o simtă încet,

Deodată o bătrânică venind din zare,

Se apropiase tot mai aproape,

Iar când bătrânul o zărise,

El în brațe o si luase,

Iubirea-i fără vârstă,

O întâmplare rară si vastă,

Cu o privire înduioșătoare,

Ce-mi rămase-n suflet ca o sărbătoare,

Fără vreodată să moară ,

Iubirea este oarbă.