TU, UMBRA-MI PETRECE

    Am visat că eram treaz,
    Sau eram treaz şi visam,
    Şi-n vis erai alături de mine, 
    Şi-notam în albastru marin... 
    Spre adânc, spre-ntuneric, şi 
    Pletele tale turnate-n argint 
    Lumină-mi erau...
    
    Şi-n păr perle ţi-am pus,
    Pe trup numai alge 
    Pe buze sărut,
    Şi pe sâni şi pe trup.
    
    Şi-atunci te-ai trezit,
    Ai visat c-ai dormit...
    Lângă tine eram, gol,
    Întins, cu trupul pe alge 
    Cu perle în păr,
    Cu buzele arse,
    De năvalnic sărut
    Şi pe piept şi pe trup...

    Un ultim tango,
    un ultim pas uşor, felin,
    săpat în umbra lunii - un ultim suspin...

    Un ultim tango,
    un ultim gest urcând în mine,
    picurat încet cu glas sfârşit de violine...

    Un ultim sărut,
    un ultim semn, că totul,
    se va sfârşi, sau va începe iar...

Se făcea că eram doar noi doi și ne plimbam la apus pe țărmul oceanului. Valuri verzi, reci ca smaraldul și înspumate precum șampania, se topeau sfârâind încet pe nisipul grunjos care ne ardea blând tălpile... Urmele noastre se treceau ca niște petice de nori deșirându-se calm în aurul solemn al ultimelor clipe din ziua care va muri în amurg...

Însă acea zi a trebuit totuși să moară, ca amurgul să se nască din briza-i răcoroasă și neverosimilă... Luna se va înalța încet poleind cu solzi de aur spinarea monstrului întunecat și neostoit care se zvârcolește în durerea facerii: nemărginirea oceanului nu mai este chiar atât de infinită. Încape tot în căușul palmelor tale, din care sorb însetat nectarul unei clipe care a devenit ea însăși veșnică...

Nu vom avea nevoie să culegem șoapta oceanului din cochilia vreunor scoici. Ritmul sacadat al valurilor ne tremură sub pleoape, sincronizat cu bătăile inimilor noastre. Suntem aici, dezbrăcați de umbre, scăldați în razele lunii care au căzut pe umerii noștri, împovărându-ne cu lumina castă a nopții.

Timpul s-a oprit suspendat între două țipete de albatroși, iar țărmul zdrențuit de valuri se cască somnoros înaintea noastră precum un șarpe negru sinuos care ne arată calea...

Șovăitori, pășim în lungul coastelor sale... Urcăm, ca mai apoi să coborâm iară, ocolind stâncile dantelate, gata să ne sfâșie tălpile sub margini nebănuite și ascuțite.

-Pășește cu curaj, îți zic. Nu-ți fie teamă! Nu este o stâncă tăioasă. E doar inima mea care tresare înfiorată sub umbra pasului tău. Ecoul bătăii inimii mele este zgomotul făcut de vârful degetelor tale care scormonesc tulburându-mi nisipul. 

Mă risipesc, ca tu să mă aduni iară... Mă torni în turlele castelului tău care oricum se va prăbuși sub valurile necruțătoare ale oceanului. 

Sunt zori...

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

    Maree de lumină se-ntorc, 
    spre ţărmuri pustiite-n zadar, 
    şi-aici nu-i nimeni, s-audă,
    ţipăt disperat de pescăruş în zbor...
    
    Se simte lipsa, din acest coşmar, 
    a negrelor epave, cu vela sfâşiată, 
    şi-a stâncilor zdrobite, 
    de valuri ucigaşe...
    
   - Pe-această pierdută-n vânt, 
    bucată de pământ,
    e doar tăcere-adăncă
    şi pace de mormânt... -
    
    Tu, trecătorule de-o zi... de-o oră... 
    cu pasul tău grăbit, 
    ai spart în urme, 
    lutul meu fierbinte,
    l-ai modelat, l-ai construit, şi ai murit...

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Prăpastia arată tot mai tantant,

Dar tenatant la modul aspru

Chiar țipător.

Ca un vânt rece care îți străpunge fața când crezi că ți-ai pierdut orice urmă de simțire.

Pierdera simțirii fizice

A celei sufletești,

Dar mai ales, a celei psihice,

Care te lasă sec și fără scop 

Care îți spune: "SARI",

Dar, tu spui: "STOP".

De multe ori te-ai întâlnit cu STOP-uri

Care au fost ignorate,

Crezând că ele vor deveni "cedează"

Pentru acele suflete prăpăstioase și oarbe.

Sub vântul rece și pustiu de-afară 

La orizont, se stinge iarăși un apus,

Cu el și amintirea de odinioară 

A poveștii noastre, rămasă pe papirus.

Și se mai sting cu ea dureri și vise 

Speranțe vii ce se cer moarte, 

Se sting și-mbrățișările promise

Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.

Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți 

Tulburi, uscati de un dor prea divin.

Ar vrea parcă să sclipească fericiți 

La un ultim, în doi, pahar de vin...

Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește 

Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,

E durerea ce de-un an cu mine se mândrește 

Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...

Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale

Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita! 

Și parcă prind putere cât pentru o viață 

S-aștept să vină din neant și ultima...

Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată 

Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,

Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,

Să fie soare și pe cerul meu să plouă.

Te uită la steaua ce scapără-n cer, 

Ia-ți gândul și poartă-l spre raza sa, 

Mi-e inima tristă și trupul stingher, 

Hai vino iubito pe insula mea!

Pe ţărmuri de sare vom arde cuvinte,

Cenușa lor rece ne va fi adăpost,

Iar marea cu stele va scrie în minte, 

Povești ce se nasc dintr-un veac fără rost.

Sub lună, iubirea, va mușca iar din noi,

Vom fi doar tulpini de lumină uscată,

Și nimeni nu știe ce cărări de noroi, 

Te-ndrumă spre insula mea fermecată. 

Acolo, în cripta de ape și vânt,

Se frânge oglinda și timpul se-oprește,

Iar trupul devine un simplu cuvânt,

Pe care iubirea duios îl rostește. 

Se clatină cerul pe rug de tăcere,

Aprig se-ncinge și țărmul de sare,

Pe insulă curge un izvor de plăcere, 

Ce-așteaptă să-l seci cu buzele tale. 

Și poate că-n noapte vom naște o lume,

Din umbre și sânge, din mare și lut,

Iar moartea în clipa ce curmă un nume,

Ne va duce acasă, spre un nou început.

Rămâne doar taina, un cântec pustiu,

În care se frânge lumina din minte,

Iar insula mea, ca un templu târziu,

Își cheamă iubirea în apa fierbinte.

Și tot ce mai am, e o boare de vânt,

Ce suflă prin mine și naște o stea,

Nu pierde cărarea, ascultă-al tău gând,

Hai vino iubito pe insula mea!

Te am iubit din prima secundă

Inima mea a început să corespundă

Cu a ta

Cu o privire profundă

In suflet pătrunsă

Știam ca te voi iubi

In lumea ascunsa.

Te iubesc atât de mult

Inca stau și ascult

Bătăile inimii pe minut

Care îmi dau avânt

Și mi arunca un singur cuvânt

Te iubesc atât de mult.

Te voi iubi cu toată ființa mea

Tu ești cel care vreau sa fie in dreapta mea

Tu îmi vei fi iubirea veșnică 

Singura iubire unică

Despre care mereu voi aminti

Când cineva comunica 

Despre iubirea adevărată.