NERĂBDĂTOAREI CURIOZITĂŢI

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci... 

    Lipsit de substanţă,
    gol, tânjesc după tine,
    să mi te cuibăreşti,
    în sufletul meu absent, 
    albastru, hoinărind,
    în petice de viţă de vie...
    
    Şi-am să mă-ntorc, 
    vin vechi înnobilat,
    pe buzele tale însetate oricum, 
    de parfumul trupului meu, 
    obosit în praful uitării, 
    obosit de-atâta drum...

    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi schimbătoare, 
    Ca o zi de sărbătoare... 
    
    Ca un nor sprinţar... 
    Ce fuge, 
    Soarele să mi-l alunge... 
    
    Ca o pasăre în zbor... 
    Pân’ la stele şi-napoi, 
    Spre adâncul din zăvoi…
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi iertătoare, 
    Ca o mamă-ocrotitoare... 
    
    Ca o umbră... 
    -nspăimântată, 
    Ce la tiv de lac s-adapă… 
    
    Ca o frunză-nseninată... 
    Ce adastă aurie, 
    Către marea azurie... 
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Finală, 
    Ca o mică portocală... 
    
    Ca un strop strivit de soare... 
    Prins în palmele crăpate, 
    Către buzele-nsetate... 
    
    Ca o duşcă de vin bun... 
    Scurs dintr-o carafă veche, 
    Susur fără de pereche...

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

    Iubirea-i oarbă, aşa îţi spune, 
    Pentr-un pahar, să-ţi cânte-n strune 
    Un trenţăros ştirb, şchiop şi gârbov 
    Ca pe-un venin amar în versuri de alcov… 
    Nu-ţi plânge-amarul cui nu-i pasă 
    Sau n-a iubit cu-adevărat 
    Căci suferinţă nu-i întoarsă
    Şi vinul încă nu-i vărsat… 
    Te-ncrede-n tine, -n flori şi soare 
    Să-ţi vezi iubita, -i sărbătoare 
    Ca luna ce s-ascunde-n pripă 
    Sfioasă zbatere-de-aripă… 
    Te-ncrede-n zei, te-ncrede-n noapte 
    Te-apropie încet şi-n şoapte 
    Dulci, cuvintele presară 
    Târziu-n-amurg, până scoboară 
    şi prinde-o-n braţe nu prea tare 
    sărută-i buzele cu ochii-n zare 
    şi pleacă-n clopotul târziu 
    de dimineaţă, când totul e pustiu 
    pe străzi, nu-i nimeni să-ţi găsească 
    sărutul dulce de-ai furat, 
    nu-i vorba mişelească 
    şi-mpotrivă nu ţi-a stat… 
    Pogoară drept şi-n inima ta duce 
    Un strop de miere parfumată - dulce 
    Suspină-n zori şi aşteaptă iară noaptea 
    Să cadă peste case şi grădini 
    Priveşte-n sus la multele lumini 
    Grăbeşte luna-n stea să zboare 
    Lângă iubirea ta să fii 
    Iar ceasurile de-s târzii 
    Tu iartă prima rază-n soare… 

Sa intimplat aceasta vara

A cunoscut ea un baiat

Se intilneau in toata seara

Apoi el la armata a plecat

La petrecut pina la gara

Si cind in tren el sa urcat

A spus sa nui auda nimeni

Ca-l va astepta neaparat

Si trenu a plecat din gara

Dar ea din ochi a lacrimat

A scris de acolo o scrisoare

A intrebato ,,ce mai faci''

La mine mare sarbatoare

Eu deacum m-am insurat

A-ncremenit cu foaia in mina

Moarte-a o va lua de mina

Si o va stringe strins la piept

Ramii cu bine draga viata

Sa nu incurc la nimenea

Fii fericit cu alta fata

De mine sa nuti amintesti

Eu am sa plec acum de acasa

Mai mult nu face sa traesc

Ea a murit au ingropat-o

Pe-un mal abrupt cum altu nu-i

Iar el plingea, minca pamintu

CACI NU IERA SCRISOAREA LUI.

Noaptea ne-n-velea cu umbra ei

Venind de după muntele Ceahlău,

Gasindu-ne îmbrățișați pe stâncă

În timp ce eu furam sărutul tău.

De sus de după nor măreața lună

Ne trimitea pe-o rază de lumină,

Îndemnul de-a ne iubi cu pasiune

Până ce dragostea nu se termină.

Cu noi era și vântul cel de toamnă

Dar nu prieten și inamicul nostru,

Care-aducea cu el răceala nopții

Pe care o simțeam destul de aspru.

Dar cui să-i pese de vânt și noapte

Sau de vreun nor mărunt de ploaie,

Când inima bătea cu puls de-o sută

Cuprinsă de cea mai mare vâlvătaie 

Și mai era cu noi dragostea noastră

Pe care o trăiam la poale de munte,

Și care și, acum ne însoțește-n viață

Chiar dacă tâmplele ne sunt...cărunte!

Cu ai mei doi,

Ochi văd, unul și atât.

Cristalin luciu oricând și oricât,

Întins în tot, cuprins și acoperit de ploi

Și de rază, că-i soare ori că-i lună,

Se uită acum în mine și caută-n suflet

Cântecul trezit din somn, complet.

Fără de cuvinte dar plin de-nsemnătate,

Melodios în armonie îmbină idei nenumărate.

În primă notă, din nimic pornind chiar viața...

Pământ și pietre și munți și de mireasmă, plină ceața,

Din flori și din sufletele ce mișcă atât de lent.

Crește din ele o pasiune a traiului violent

Cu foc, căldură și cu nestăpânită ardoare,

În tot ce trăiește și ce nu moare.

Totul se transformă din nimic în mai mult

Și rămâne cafeniul ce a început să fie demult.

Dansează mici și mari pe adierea vântului ce aduce

Frunze verzi ca de smarald și iarba ce se duce,

Fie ca să prindă căldura ce o calcă,

Fie să admire cum în lumea înaltă,

Neclintiți și străvezii copaci umbresc

Tot ce-n verde se ascunde de îndepărtatul foc ceresc.

Acum, printre verdele marilor gardieni ai primăverii

Se-ntrevede o nouă notă de speranță, din senin și supus tăcerii,

Cerul ce are să aducă nori și umbră deasă

Și pentru prima dată să cadă ploaie peste a vieții casă.

Să se prelingă pe pământ și pietre și munți;

Peste iarbă și copacii ce ascund și puțini și mulți.

Totul să crească și să asculte acum,

Cum trei note se contopesc și conectează sonorul comun.

O ciclicitate a muzicalității celor treci culori răsună

În adâncul ființei ce simte-n sine tot ce vrea să-i spună...

Adevăr din esență, acum universal, începe

Să nască în aceasta iubirea față de tot ce percepe,

Fie că-i maroniul pământ ori verdele pădurii,

Fie că o fi albastrul limpede al cerului sau simțirea căldurii.

Se-mbină într-unul și formează un întreg,

Al căror părți se atrag și se împletesc în al lumii dezleg.

Între timp, vântul ce a trecut peste toate străbate în continuare

Timpul și fuge dar fără de scăpare,

Căci acesta există în albul absolut ce vine cu lumina

Și mișcă în adiere chiar viața ce nu are a se termina.

Iar eu mă simt de parcă aș fi chiar briza

Ce trece prin spectrul trăirii fără a favoriza

Vreo notă ori culoare, vreo simțire ori visare

Și în albul nemărginit, viață dau focului neprihănit.

Cândva, a început povestea

Celui ce a căzut, îndrăgostit,

În brațele iubitei, mult visate

Ce dragoste curată, i-a oferit. 

Erau și, ea și el, atât de tineri

Doi visători, ce căutau iubirea,

Fără a ști pe unde s-o găsească

Pentru că-și ascundeau privirea. 

Și într-o zi, ceva, s-a întâmplat

Când, ochi în ochi, ei s-au privit,

Înțelegând, că inima-i îndeamnă

Mână să-și dea, să fie cuplu fericit. 

Și-atunci au încetat să mai viseze

Și au pornit, ușor, pe drumul vieții

Îndragostiți și cu iubirea-n suflet

Așa cum doar în vers o scriu poeții. 

......................................

Povestea noastră, merge înainte

Și-am vrea să fie una, fără sfârșit,

Să ne iubim și să uităm de vârstă

Că anii trec, nimic nu este...infinit!

Știi cum soarele rămâne pe cer

Până ce luna ii i-a locul? 

Cam așa aș fi și eu 

La răscruce de drumuri.

Știi cum floarea-i dependentă 

De lumina soarelui? 

Cam așa sunt eu dependent 

De prezența ta acum.

Știi cum primăvara copacii înfloresc

Parcă respiră din nou aer ceresc

Cam așa îmi doresc eu 

Să fi primăvara mea din nou.

Știi cum un copil se joacă atât de frumos

Cu o jucărie primită cadou? 

Cam așa m-am îndrăgostit eu de glasul tău 

Și te vreau aici din nou.

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.