NERĂBDĂTOAREI CURIOZITĂŢI

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

Îngăduie-mi să-ți spun câteva cuvinte despre suflet și simțăminte. Căci, uneori, grea mai este viața omului, că așa i-a lăsat Bunuțul Dumnezeu: să-i fie și bine, dar și greu, cu măsură-n toate, fiindcă dacă stai și te gândești, viața omului nu este un fir întins, ci un râu învolburat în cale-i de stânci, sau calm în lagune întinse și reci... un râu care numai la vale poate curge.

Și nu pentru că ar fugi de înălțimi, ci pentru că așa i-a fost dat: să adune în el tot ce întâlnește - ploi, lacrimi, nămol, lumină - și să curgă tot mai departe, chiar și atunci când malurile îl strâng, chiar și atunci când albia pare prea îngustă pentru dorurile lui.

Totuși, deși pare fragil, omul nu se rupe ușor. Se macină, ce-i drept, ca piatra sub apă, dar tocmai din această frecuș se naște rotunjimea sufletului. Și poate că nu întâmplător cele mai limpezi ape sunt cele care au trecut prin cele mai multe coturi. Fiindcă liniștea nu vine din lipsa furtunii, ci din învățarea ei, căci, Doamne, și eu am supraviețuit furtunilor, tocmai ca să înțeleg și să apreciez cumințenia sufletului...

La sfârșit de an, râul acesta al meu încetinește pentru o clipă. Nu se oprește - că nu știe -, dar parcă se uită o clipă înapoi, spre izvoare, și înainte, spre marea care îl așteaptă fără grabă. Și în acea clipă scurtă, parcă uit să mai număr anii, fiind mai degrabă atent la toate câte s-au trecut: ce-am pierdut, ce-am păstrat, ce-am învățat să las să curgă.

Căci nu tot ce doare trebuie ținut, după cum nu tot ce bucură este menit să rămână. Unele lucruri sunt doar ape de primăvară: vin, tulbură, și se duc. Altele sapă adânc și rămân.

Iar sufletul, asemenea râului, nu cere să fie judecat, ci lăsat să curgă mai departe - cu mai puțină povară, cu mai multă înțelegere, și cu nădejdea tăcută că, dincolo de ultima cotitură, apa se va liniști.

Și totuși, când amurgul de lasă în tăcere peste râu și anul își strânge lucrurile ca un călător obosit, nu pot să nu privesc înapoi cu o ușoară strângere de inimă. Sunt locuri pe unde apa a trecut o singură dată și nu se va mai întoarce niciodată la fel. Sunt chipuri care s-au oglindit cândva în curgerea ei și au rămas doar ca o adiere, o vibrație abia simțită sub piele.

Mi-e dor de mine cel de atunci, cel care credea că timpul are răbdare și că toate pot fi amânate. Mi-e dor de lucrurile simple, de tăcerile pline, de serile în care nu grăbeam nimic, pentru că nu știam încă ce înseamnă să pierzi. Nostalgia nu doare pentru ce-a fost, ci pentru că am înțeles că nu va mai fi la fel.

Râul curge mai departe, firește. Dar uneori, în undele lui adânci, mai zăresc frunze vechi, purtate multă vreme, ca niște amintiri care refuză să se scufunde. Le las să treacă, fără să le opresc. Doar le salut în gând, cu recunoștință.

Iar la capăt de an, când liniștea se așază ca o ceață subțire peste toate, îmi permit acest mic răgaz: să-mi plec fruntea în fața a ceea ce a fost, să zâmbesc pentru ceea ce m-a făcut om și să las râul să mă ducă mai departe - puțin mai încet, puțin mai împăcat, puțin mai plin de dor.

Și astfel înțeleg că viața nu se trăiește în clipele mari, ci se amestecă tăcut cu toate mărunțișurile ei - gesturi mărunte, zile obișnuite, uitări și doruri - din care, fără să-mi dau seama, se face întregul.

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

    Căutând adevăruri,
    cât de transparent minţim uneori,
    orbi, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli,
    ne pierdem în labirintul trecutelor vieţi...
    Cu fiecare tăcere, sau ţipăt în plus, 
    suntem mai aproape de sfârşit, 
    mai aproape de gândurile noastre, 
    nerostite ecouri, ce se sting ca stelele moarte...

Soarele răsare,

Zilele îs amare,

Inima mi e condimentata cu sare,

Înainte avea alta savoare 

Te-aș scrie 

Ca pe o poezie

Te-aș scrie

Să-mi rămână mie.

Să o pun în ramă,

Să o pun pe perete...

Te-aș privi cu mândrie,

Și cu fascinație

Propria mea creație!

Și daca te-aș uita

Odată ce trec anii,

Poate te-ar recita,

 Cineva

și mi-ar aminti

de patosul cu care te-am scris.

privesc cu noi fotografia

ma uit la ea in orele tarzii,

prezenta ta cu gesturi mici

imi lipseste.de ce nu ești aici?..

de ce tu oare? de ce ma doare?

ca ai ales sa-mi fii străin

si ieri cu vinul, îmi faceai cerul senin?

de-ai ști ca mi-a fost frica

ca ai sa pleci fără o vorba mica,

fara sa-mi lasi amintire

vinul născut din tine..

de -atunci te scriu.. .ca-mi pasă

si scriu...finalul încă ma apasa....

jur! as vrea sa nu imi fie asa,

dar sufletul e contra mea.

mi-ai rămas dorința arzătoare

un gând sublim ..uneori chin

fți scriu căci uneori mi-e alinare

eu..femeia unui singur vin..

Clasa noastră boierească

În tandem da-n altă casă

Cei croiți de acest neam 

Dar nu poartă al său hram

Ei! să vezi copil din mine și beteag de a sa minte

Cel naiv de crede-n bine și de bine nu-s cuvinte 

Crede-n țara românească și în rugi la o fereastră

Dară orice buruiană lângă casă vrea să crească

Și ce casă-i astă țară

Ce grădină de virtuți 

Grădinarii sunt pe-afară

Și în casă doar corupți

Nu mai plângeți într-o droaie 

Nu vă temeți de-astă ploaie 

Căci din nori de nu e soare

Tragem norii și răsare

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

Frământată de ideea de a scrie, Căutând în fiecare piesă și moment cuvintele potrivite Pentru ceva netransmisibil.Încercând să deslușesc adevărurile din spatele Sentimentelor mele transformându-le în capodoperă, Tot ce știu e că între noi e poezie.

E sentimentul de trăire, și nu doar de existență.Deși n-avem credință, interesul constant nu-și încetează prezența. Crescând ca idol și fără inimă, mă rog la avere și esență. Având mereu neajunsul si obsesia ca scop, crezi că-mi voi topi integritatea în Pământ.

Dar oare cât îndură o inimă plăpândă? Cât oferă și transmite esența-i eternă? Implacabilitatea sa enormă  străpunge fiecare colț neexplorat încă. Iar lumea nu se definește prin ceea ce simțim noi. Este mai mult de atât. Mai mult decât suntem noi.

Mai mult decât sunt privirile noastre, care au impresia că totul e așa-zis spus, dar care continuă să aibe revelații cu un mesaj ascuns. Și de-am face schimb de vieți după moarte, oare am simți vreo diferență? Sau suntem atât de orbi de asemănarea orbitoare?

Creându-ți expresii false, imaginare ca ale tuturor, te îngroapă în final dezamăgirea aflând ca tot ceea ce ești este o tentație. Nu confunda atracția cu iubirea. Unii confundă plăcerea cu fericirea.

Diferența între a nu putea trăi fără cineva și a-l iubi este mare. Iar în universalitatea vieții noastre nu suntem atât de mari. Suntem doar întâmplare. Nu vezi că sângerăm la fel? Ți se scurge viața din corp încercând să afli dacă suntem un moment sau o eternitate.

Lăsându-ne finalul neîncheiat și înșelător, aflăm că timpul nu trece, noi trecem. Și astfel ne îndreptăm spre moarte în amurgul răcoritor.