DINCOLO DE OCEAN

Am rătăcit ades în luminișul cu bujori,
Cu ochi încercănați de dor, (de-atâtea ori!), 
De dorul greu al minunatelor culori, 
Pe care, cu tristețe, le-am rătăcit în zori... 
Cătând pe ramuri doar petale de lumină, 
Am zăbovit un veac, în umbra lunii plină, 
Și-am cercetat palatele aflate în ruină, 
Să mai aud din nou aceeași muzică divină... 
Că numai șoapta ta din miezul nopților de vară, 
Îmi poate face inima, un pic, să mai tresară, 
S-o simt în piept că-mi tremură ușoară, 
Când mă privești așa, cum m-ai privit întâia oară... 

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

    Cântec de leagăn în şoapte cântat 
    Lângă fruntea înaltă a celui bogat 
    Alungă tristeţe, alungă durere 
    Unde visul ajunge reală avere; 
    Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut 
    Idilică noapte în somn aşternut 
    Afară-i e clipă din zbor absolut... 
    
    Adună cununa-n lumină şi gând 
    Lângă soarele-apus de zi tremurând 
    Eşti zână ce-adastă din culorile vii 
    Ce răul zideşte-n petalele mii 
    Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori 
    Ascultă liedul celor şapte culori 
    Nevrând să închine cupele pline 
    De cuvintele grave-nţelepte, divine 
    Răpită de somnul cel dulce din zori 
    Asemenea stelei spre lună cobori... 
    
    Şi pasului tău de-şi pierde ecou 
    Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou 
    Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt 
    Închisă în stâncă, durată-n bazalt 
    Laică vorbă ţesută în fir 
    Veşnic-aproape de sacru şi mir 
    Îngână în suflet rugă fierbinte 
    Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte… 
    
    Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii 
    Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii 
    Lanul în aur topit, copt, rodeşte
    Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte 
    Nevolnică umbră în soare şopteşte.

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...

Cu o ultimă privire-n jos plecată,
Am refuzat să cred, ori n-am știut:
Iubirea noastră nu e fără pată,
Doar un colos cu picioare de lut...

Și-am asistat, cu neputință-n glas,
Lumina cum se prăbușește în mine,
Și în puținul timp ce ne-a rămas,
Eu am ales să tac și să te protejez pe tine...

Și ți-am zâmbit cu evidentă întristare,
Dar tu, citindu-mă cu-o ultimă privire,
Final, n-ai înțeles c-a mea îmbrățișare,
Era de fapt un cântec trist de despărțire...

Iubito tu ești poezia mea,

Și-ți scriu o poezie doar cu înțeles de taină pentru tine,

Care să aibă de toate,dramă,comedie,

Deloc hazlie căci tu ești poezia mea cea serioasă,

Nemuritoare și frumoasă,

Fără egal în lumea-ntreagă!

Secretul meu acum e la vedere,

Să-l știe curioșii toți,

Nu-i prima oară când te cer să-mi fii mireasă...

Iubito tu ești poezia mea aleasă,

Poemul ce are rochie albastră

Culoarea cerului și-a mării liniștite

Cu valurile adormite dar care murmură neliniștite,

Vrând să te poarte pe cărarea către casă ,

Tu fiind poemul iubirii infinite,

Cântat armonios de mine...

Iubito tu ești poezia mea,

Și-ți scriu o poezie doar cu înțeles de taină pentru tine, Care să aibă de toate,dramă,comedie,

Deloc hazlie căci tu ești poezia mea cea serioasă, Nemuritoare și frumoasă!

(15 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

Simt că zilele trec fără vreun rost

Când nu te simt aproape mă simt anost,

Zilele parcă se scurg cu greu din calendar 

Așteptând ziua în care am să te revăd iar.

Când sute de probleme apar de nicăieri 

Tu îmi ești leacul ce mă scapă de ele,

Tu îmi ești antidot când totul merge prost

Doar o îmbrățișare-mi ajunge și totul are din nou rost.

Când sufletu-mi pierdut, fără de tine mai mereu 

Un zâmbet parcă apasă 

Știind că "acolo" ai să vii din nou...

Singur pe lume mă simt fără tine, dragoste

Zilele parcă-mi sunt numărate 

Aștept așa de mult clipa revederii;

Să mă vindec din nou de toate în "brațele tăcerii".

Plâng de dor și dorul plânge

Că de mult nu te-am văzut,

Și în brațe te voi strânge

Ca să-mi dai tu un sărut.

Plini de dragoste nebună

Ce-i născută de noi doi

Și legată de o cunună

Și sfințită printre nori.

Tu ești floarea din grădină

Ce cu foc eu privesc,

Care sufletul îmi alină

Și mă face să trăiesc.

Ești comoară pentru mine

Ce în dar eu ți-am primit

De la Domnul asta vine

Să nu umblu necăjit.

Sunt departe, scumpă, dragă,

Și răbdarea e pe sfârșit

Și îți scriu pe-o foaie albă:

Te iubesc la infinit.

Și mă rog seară de seară

Să te văd măcar în vis

Cum fugim printr-o livadă

Și te țin de mână strâns.

Cum mă alinți cu-acea iubire

Și săruturi eu cerșesc

În Dulcești, pe mine,

Cu un sărut împărătesc.

Ne jucăm pe-o câmpie

Ca copiii fericiți,

Cum ne sărutăm sub o făclie

De iubire amețiți.

Aștept răsărit

În colțul ferestrei doarme luna

Se învelește cu norii

Urma luminii dispare stinsă

Adorm și eu căzând în visare

Și dintr-odată e lumină

Soarele e sus, undeva

Privesc iarba vălurind în adierea văntului

E totuși liniște, ciudată liniște

Din spate răsare umbră

Mă atinge o mână

Deja știu, e Ea

 Simt sângele alergând

Roșul devine foc

Întorc privirea  și brusc liniștea se rupe

Am întârziat pițin, se aude

Nu contează, răspund, ești aici deci e bine

Mă abțin să întreb unde suntem și cum am ajuns

Mai important e momentul, prezența

Hai să mergem

O iau de mână și zâmbesc

Totul se stinge

Deschid ochii

În colțul ferestrei arde soare

Patul doarme rece

Palmele-s goale

Închid ochii și încerc să mă-ntorc

Acolo în vis

Acolo unde e Ea

Dar acolo înseamnă că nu e aici

Nu e acum, nu e.....

Și-atunci încep să curgă rănile

Fierbinte îngheață visarea

Am încercat citind prin cărți s-arunc iubirea

Și-am reținut că de-i respinsă, e stricată

Iar despre suflet e cuvânt, dar nu există

Simțirea-i tulbure, să fie condamnată

Iubind corect printr-o formulă, matematic

Echilibrat să studiezi întâi valența

Dacă e liber electronul singuratic

De-i ocupat, nu e chimie, n-ai licența

Apoi e clar, să studiem și ADN-ul

El are X, ea are Y, nu se poate

Să calculăm pân’ la absurd strigând coleric

Drobul de sare o să cadă, ce ne facem?

Mă-ntreabă sufletul formulele iubirii

Ce să-i explic, că se aplică matematic?

Nici nu așteaptă să-i răspund și iute spune

Nu sunt robot, dacă te doare stoarce lacrimi

Oare e bine să lăsam oameni să plângă?

Poate fi simțul calculat prin matematici?

Oare iubirea te întrebă când să vină?

Să îi uităm pe-ndrăgostiții  singuratici

O lume tristă ce privește prea departe

Superficial aruncă ochiul gol prin tine

Mai bine fuge și te lasă-n gări uitate

Să te descurci singur cu sufletul din tine

Nu poate dragostea să fie calculată

Te arde inima dar nu renunți la suflet

Singuri iubind o să vărsăm sincere lacrimi

N-am reușit nepăsători roboți s-ajungem