ACEASTA-I INIMA MEA...

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

Astăzi, astăzi, astăzi.

Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.

Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"

De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate. 

Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment. 

Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos! 

Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."

Mi-e atâta dor de liniște deplină,
De ecoul pașilor mei pierduți în surdină,
De marmura albă ce curge fluid,
Topită-n culori care-o desfid...

Mi-e atâta dor de-a mea grădină,
De cuvinte șoptite în sfântă hodină,
De drum străbătut cu adâncă ardoare,
De umbra-mi șoptită în lanul de soare...

Mi-e atâta dor să mă pierd în mulțime,
Anonim, flămânzind de gânduri puține,
Însetat doar de timp și de simple cuvinte,
Ale sufletului meu, calde veșminte...

Și acum aștept cu sublimă răbdare,
A sufletului meu curândă liberare,
Căci am ales să nu fiu sclav în a mea vatră,
Cu chipul dăltuit în albă, simplă, piatră...

Noaptea se lasă tăcută pe vale

Drumul e lung pe îngusta cărare

Pădurea-i în beznă

Doar luna și o stea

Face lumină în inima mea .

Foșnetul frunzei sparge tăcerea ,

Fructele coapte își anunță căderea ,

Păsări nocturne își tânguie glasul

Drumul e lung și-i lungă cărarea ...

Noaptea-i târzie și-i neagră

Mă așteaptă-n grădina din vale

Iubita mea dragă!...

Dragostea este nebuna desculță

Cu parul lung despletit!

Vorbește noaptea cu stelele și luna,

Nu-i cea despre care poeții spun minciuna făr' de sfârșit!

Dragostea este femeia aceea

Ce-o dorești cum o vezi!

Nemaiștind cine ești,

Gură cască rămas ca un prost...

Așteptând vorbele ce se plimbă într-una,

Ce-ți sosesc la urechi

Și te gâdilă cu dulceața minciunii făr' de rost,

Căci nebuna în năvod ca pe-un pește te-a prins!

Are infinite povești de iubire

Pentru tine-s scornite pe loc...

Dragostea este maestră în toate!

Insolite-s basmele ei

Par dictate de-un drac..

Cine-i știe taina ascunsă,

Poate-i zeița Hera ori Venus

Iar ziua doarme-n cerdac!

Himera aceasta

Are o soră mai mică se pare

Amor i se spune de lume...

Vrăjește doar inimile tandre și bune!

Le ia tot ce poate și fuge!

Amorezii toți o doresc nebunește!

E-atât de frumoasă se pare,

Spun flăcăii ce se țin după ea!

Fericit ești de-o vezi doar o clipă...

Alții spun că-i vrăjită de Soare,

Sau sosită din Cer de pe-o Stea,

Ori că-i Demetra și-atât!

Doar Zeus le știe povestea

De cumva Afrodita-i acolo și ea...

Ferește cursa ce-ți iese în cale

De vrei să nu mori de iubirea cea rece,

Ce pleacă din povestea rostită de Amor și Dragostea ta ce nu trece deloc!

(3/4 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Știu că suntem împreună
Și ne dorim un viitor
Dar asta nu se face atât de ușor,
Dacă luptăm, să luptăm amândoi,
Căci nu ar avea rost sa lupt eu singură-n doi

E începutul, dar te văd epuizat,
De ce mai ești aici, dacă eu te complac?
Și atâtea certuri pentru nimic?
Iar când vreau să vorbim
Tu te faci ca-i surzit!

Sunt convinsă că nu mă mai vrei,
Sunt convinsă ca-i uitat ochii mei,
Dar nu-i nimic, accept înfrângerea
Căci prin înfrângerea asta eu mai învăț câte ceva,

Tu crezi că eu îți vreau răul,
Dar aici ai greșit,
În viață nu se fac lucrurile grăbit,
Căci la un moment dat vei da greș
Și nu vei știi ce sa faci daca tu te grăbești,

Ține minte ce tot ce-am vorbit
Că nu faci casă dacă ești ipocrit
Chiar dacă tu nu mă iei în seamă acum
Peste ceva timp ai să vezi c-am fost bun.(ă)

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

Sunt pe Marte 

Cu mintea-n altă parte 

Nimeni nu mă poate întoarce 

Orice-ar face 

Uneori vreau să fug de realitate 

Dacă n-ar fi cineva să mă caute 

Dar n-am unde m-ascunde

Poate într-o cameră câteva secunde.

Mi se întâmplă la ore străine

Să nu fiu atentă 

Oare ce-i în neregulă cu mine?

Sunt pe altă planetă?

De-aș avea o floare

Pentru fiecare

Gând de-al meu în care

Tu, fermecătoare,

Îmi apari în cale,

Ne-am putea plimba

În grădina mea

De flori colorate,

De lume uitate,

La infinitate...

De-aș avea un strop

Pentru fiecare

Gând de-al meu în care

Tu, fermecătoare

Îmi apari în cale,

S-ar ivi potop

Cu care să-ngrop

A ta supărare,

S-aduc alinare

Inimii de foc...

De-aș avea o clipă

În brațe să te strâng,

Pe-al tău piept să plâng

Și-adormind s-ascult

Glasu-ți alinând

Și ultimu-mi gând

De neîmplinire

N-ar mai trebui

Să trăiesc o zi

Pe acest pământ...

De-aș avea orice,

Te-aș avea pe tine...