PENTRU TINE...

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

Te simt în vânt,

Și-n orice boare,

Te văd in nori 

Și-n cer cu soare.

Te-aud 

În zumzet de-albine

Te simt

În sângele din mine ..

Adulmec suflul tău

În ploaie..

Stropind

A inimii bataie..

În somnul meu

Prea plin de vise..

Ți-aud

Cuvintele promise..

Te văd în frunze

Și în flori..

Te văd alb-negru

Și-n culori,

Te-aud strigându-mă

În noapte..

Cu disperare..

Ori cu șoapte..

Te simt ,vibrând..

În corpul meu..

Când eu sunt tu

Și tu.. ești eu!

Justina Butaroiu 

Unde ești?

Să îmi strecori 

Un strop de tine în pahar?...

Să-mi inchei ziua 

Cu aroma ta?

Unde ești?

Somn ușor...să îmi spui

O-mbrățisare sa-mi trimiți,

Să cobor visele din cui

Cu un vin să m-alinți?

Unde ești?

De ce te ții departe

În fiecare noapte,

De ce îmi lași doar gândul 

Să îți mai simtă vinul...?

Unde ești?

De ce nu vii...

Finalul să-l rescrii

Cu o îmbrățișare 

La un spus de soare...

Sa stiu ce este clipa , sa ii cunosc secretul
Sa stiu ce i suferinta , ca sa-i arat esecul
Sa fiu mereu alaturi , ca sa-ti admir eu parul
Sa fiu un tei in noapte , sa caut adevarul.

Sa las al tau sarut , sa imi zdrobeasca cerul
Sa stiu ca altul nu-i , al nostru-i adevarul
Si ca in orice clipa - sa simt a ta suflare
Iar timpul-trecatorul , sa nu-mi mai fie-n cale.

Ca sa-i arat durerii cum este fericirea,
In parul tau de luna am sa-mpletesc iubirea
Sa dau acel minut si locul printre zei,
As fi si un nimic , c-apoi sa fiu un tei.

Sa stiu , ca a ta prezenta , in fiecare zi
Sa ma trezesc in zori , ca sa te pot privi,
Stiind c-acest moment , curind se va sfirsi,
Ce mult as vrea , ca sa il pot opri.

Ador cum trece timpul , si il urasc la fel,
As vrea sa-i stiu secretul , ca rob sa-mi fie el.. 

Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,

Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,

Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,

Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.

Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,

Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,

Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,

O clipă frumoasă învăluită în neputință.

Mi-e inima prinsă între pleoape și apus

Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,

Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...

Cât de mult te iubesc!

Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,

Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,

Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,

Există un loc oricât de mic și pentru noi.

Dacă aș putea redenumi toamna …

o melancolie

n-ar mai fi toamnă pentru tine, așa-i?

Ah … n-aș putea să-ți răpesc așa ceva.

Și pe urmă, pentru mine ar fi

plină de spini,

Aș sângera de tine ușor…

prin fiecare frunză căzută,

și aș muri mereu și mereu …

cu fiecare dor,

de tine.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Dacă ți-aș fi spus cât te iubesc

Ai mai fi ales să pleci ?

Dacă florile nu mai înfloresc

Ar fi câmpurile seci ?

Dacă soarele nu ar mai răsării

Ne-am ascunde în întuneric ?

Dacă nimeni nu ar mai suferii

Ar mai fi amor himeric ?

Dacă gheața nu s-ar fi topit

Mi-ai mai fi încălzit inima ?

Dacă dragostea n-ar fi pierit

Ochii reci ar mai lăcrima ?

Dacă întreg pământul s-ar usca

Și ți-ar arde focul din privire ?

Dacă cel de pe comoară s-ar isca

Ai aștepta a lui venire ?

Dacă de patimă ar seca întreg oceanul

Te-ai mai lăsa purtat de valuri?

Dacă ai putea suprima tot chinul

Te-ai mai pierde prin tuneluri ?

Dacă din cer ar cădea toate stelele

Ți-ai pune o ultimă dorință?

Dacă ți-as spune că-s spre sfârșit zilele

Te-ai speria de suferință?

Dacă nu te-ai fi născut în matca focului

Te-ai mai fi luptat să ajungi în paradis ?

Dacă ai fi rămas un vis în largul locului

Ți-ai fi rostit sentința printre abis