Sub cerul României

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Articolul 676 — Recunoașterea greșelii

(1) Creștinul este chemat să își recunoască greșelile.

(2) Nimeni nu trebuie să își ascundă răul în spatele unei aparențe religioase.

(3) Recunoașterea greșelii trebuie să fie urmată de dorința de îndreptare.

Articolul 677 — Pocăința

(1) Pocăința presupune întoarcerea de la rău către Dumnezeu și bine.

(2) Pocăința nu trebuie redusă la cuvinte.

(3) Schimbarea comportamentului reprezintă o parte importantă a pocăinței.

Articolul 678 — Iertarea lui Dumnezeu

(1) Creștinul mărturisește că Dumnezeu este milostiv și iartă pe cel care se pocăiește sincer.

(2) Iertarea nu trebuie folosită ca pretext pentru repetarea intenționată a răului.

(3) Omul este chemat să își schimbe viața.

Articolul 679 — Iertarea aproapelui

(1) Creștinul este chemat să ierte greșelile aproapelui.

(2) Iertarea nu obligă victima să accepte continuarea abuzului.

(3) Împăcarea trebuie urmărită atunci când este posibilă și sigură.

Articolul 680 — Împăcarea

(1) Creștinii sunt încurajați să caute împăcarea.

(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie obligat să se împace cu o persoană care continuă să îl agreseze.

Articolul 681 — Smerenia

(1) Smerenia este o virtute creștină.

(2) Nimeni nu trebuie să se considere superior celorlalți din cauza religiei, averii sau poziției sale.

(3) Smerenia nu înseamnă acceptarea nedreptății.

Articolul 682 — Răbdarea

(1) Creștinul este chemat la răbdare.

(2) Mânia nu trebuie să conducă la violență.

(3) În conflicte, răbdarea poate preveni fapte grave.

Articolul 683 — Cumpătarea

(1) Creștinul este chemat să își controleze dorințele și comportamentul.

(2) Excesul și dependențele trebuie combătute.

(3) Cumpătarea trebuie să contribuie la o viață responsabilă.

Articolul 684 — Curajul moral

(1) Creștinul trebuie să aibă curajul de a apăra adevărul.

(2) Curajul nu înseamnă agresivitate.

(3) A apăra o persoană vulnerabilă prin mijloace responsabile reprezintă o formă de curaj.

Articolul 685 — Credința

(1) Credința în Dumnezeu reprezintă fundamentul spiritual al vieții creștine.

(2) Credința trebuie însoțită de responsabilitate și fapte bune.

Articolul 686 — Nădejdea

(1) Creștinul este chemat să păstreze nădejdea în Dumnezeu.

(2) Nădejdea trebuie să îl ajute să depășească încercările fără să își piardă iubirea față de ceilalți.

Articolul 687 — Dragostea

(1) Dragostea față de Dumnezeu și aproapele reprezintă una dintre cele mai importante porunci creștine.

(2) Dragostea nu justifică abuzul.

(3) Dragostea adevărată urmărește binele persoanei.

Articolul 688 — Bunătatea

(1) Creștinul este chemat să facă bine.

(2) Bunătatea trebuie manifestată prin fapte concrete.

(3) Bunătatea trebuie oferită fără discriminare nedreaptă.

Articolul 689 — Blândețea

(1) Blândețea trebuie să caracterizeze comportamentul creștin.

(2) Blândețea nu înseamnă slăbiciune.

(3) Ea presupune controlul violenței și al mâniei.

Articolul 690 — Curăția inimii

(1) Creștinul este chemat să își păstreze gândurile și intențiile orientate spre bine.

(2) Ura, răzbunarea și dorința de a face rău trebuie combătute.

Articolul 691 — Respectul în familie

(1) Familia trebuie să fie un loc al iubirii și siguranței.

(2) Violența domestică este incompatibilă cu acest principiu.

(3) Soții și copiii trebuie tratați cu demnitate.

Articolul 692 — Fidelitatea

(1) Soții sunt chemați la fidelitate și respect reciproc.

(2) Gelozia nu justifică controlul violent sau abuzul.

(3) Problemele din familie trebuie abordate prin dialog și, atunci când este necesar, prin sprijin specializat.

Articolul 693 — Gelozia

(1) Gelozia nu trebuie transformată în posesivitate.

(2) Nimeni nu are dreptul să își controleze sau agreseze partenerul din gelozie.

(3) Încrederea și respectul trebuie cultivate în familie.

Articolul 694 — Copiii

(1) Copiii trebuie protejați și educați cu iubire și responsabilitate.

(2) Bătaia și abuzul nu reprezintă metode legitime de educație.

(3) Copilul trebuie să beneficieze de protecție împotriva violenței și exploatării.

Articolul 695 — Părinții

(1) Părinții au responsabilitatea de a-și îngriji copiii.

(2) Autoritatea părintească trebuie exercitată responsabil.

(3) Părintele nu trebuie să folosească religia pentru a justifica abuzul.

Articolul 696 — Biserica

(1) Comunitățile bisericești trebuie să fie locuri de rugăciune, credință, educație și sprijin.

(2) Abuzul de autoritate religioasă este condamnat.

(3) Nicio funcție bisericească nu trebuie folosită pentru exploatarea credincioșilor.

Articolul 697 — Conducătorii religioși

(1) Preoții, pastorii, episcopii și ceilalți conducători religioși trebuie să își exercite responsabil funcția.

(2) Autoritatea spirituală nu trebuie folosită pentru manipulare, amenințare sau îmbogățire frauduloasă.

(3) Conducătorii religioși trebuie să respecte legea și demnitatea credincioșilor.

Articolul 698 — Protejarea comunității

(1) Comunitatea creștină trebuie să protejeze persoanele vulnerabile.

(2) Orice acuzație serioasă de abuz trebuie tratată responsabil și, atunci când este cazul, transmisă autorităților competente.

(3) Credința și iertarea nu trebuie folosite pentru ascunderea faptelor grave.

Articolul 699 — Chemarea creștinului

(1) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu și să își iubească aproapele.

(2) El este chemat să respingă violența, ura, înșelăciunea, furtul, exploatarea și nedreptatea.

(3) El este chemat să promoveze pacea, adevărul, mila, dreptatea, iertarea și responsabilitatea.

(4) Ortodocșii, catolicii și protestanții pot păstra tradițiile proprii, respectând în același timp demnitatea celorlalți creștini.

Articolul 700 — ÎNCHEIEREA CONSTITUȚIEI

(1) „Drepturile tuturor Creștinilor” reprezintă un proiect de principii destinat tuturor creștinilor, indiferent dacă aparțin tradiției ortodoxe, catolice sau protestante.

(2) Prezenta Constituție afirmă dreptul creștinului la credință, rugăciune, libertate religioasă, demnitate, familie, educație, exprimare, asociere, muncă, proprietate și participare la viața societății, în condițiile legii.

(3) Prezenta Constituție condamnă violența, bătaia, violența domestică, omorul, tortura, ura, răzbunarea, înșelăciunea, furtul, corupția, exploatarea, traficul de persoane și orice formă de abuz.

(4) Prezenta Constituție afirmă importanța Celor Zece Porunci, a învățăturilor lui Iisus Hristos și a principiilor iubirii aproapelui, adevărului, dreptății, milei, iertării și păcii.

(5) Nicio prevedere a acestei Constituții nu trebuie interpretată ca autorizând violența, persecuția religioasă sau încălcarea drepturilor fundamentale ale unei persoane.

(6) Creștinul este chemat să fie un om al credinței, al adevărului, al păcii și al iubirii.

DECLARAȚIE FINALĂ

Această Constituție a fost elaborată la data de 15 august 2026.

Titlu: DREPTURILE TUTUROR CREȘTINILOR

Număr total: 700 de articole.[Cristian Diaconița]

Destinată, ca proiect, tuturor creștinilor: ortodocși, catolici și protestanți.

Principiul central:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău... și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

— Matei 22:37–39.

A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.

Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună. 

Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi.  Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor.  De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți.  Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură.  Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor. 

Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.

Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.

Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi. 

Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat. 

Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.

Acu' eram deja un bărbățel cu tuleiele abia mijite pe sub perciuni, în ultimul an de liceu, totuși încă neștiutor ca un pui de găină la cu ce se mănâncă viața, îmi mirosise și mie de catrință, da' eram cuminte și devreme acasă, pus numai cu burta pe carte, că se apropia BAC-ul cel groaznic, care ne ținea tot viitorul în palme-i, când, iată, vine dirigu și ne anunță că a doua zi vom primi ,"vizita medicală" pentru a se vedea dacă eram sau nu apți de a fi luați în cătănie...

Cei dintr-o generație cu mine știu despre ce vorbesc: cred că am fost ultima generație pentru care satisfacerea stagiului militar era obligatorie, bineînțeles, dacă luai BAC-ul și apoi intrai la facultate, stagiul era amânat până la terminarea facultății, după care erai înrolat în armata la "TR" - termen redus de șase luni. Dacă nu intrai la facultate, te înrolau pentru un an și două luni, la "termen normal".

Cum nici unii dintre noi n-aveam platfus, sau "pectus excavatus", adică sternul înfundat, a doua zi, ne prezentarăm într-o sală de clasă special pregătită pentru acest eveniment, care, să fim cinstiți, ne cauza emoții, tremuram ca o frunză în vânt, pentru că știam ce presupunea această "examinare". Trebuia să te dezbraci pân' la piele, și îmbrăcat numai cu o pelerină de pânză albă, trebuia să fii "palpat", dacă "jos" toate-s la locul lor, să tușești, să mergi ținând echilibrul, etc. Bineînțeles că "palparea" o făcea o asistentă drăguță, care avea o linie cu care "te potolea", în caz că palparea pompa testosteron...

Evident că ne stricam de râs dacă auzeam prin ușa întredeschisă linia care pocnea, dar în sinea noastră ne doream ca examenul să iasă bine și să fim scutiți de rușine... Însă nu toți au avut parte de "norocul" ăsta, unii ieșind roșii la față de rușine, însă cu "apt" trecut pe foaia de încorporare...

După ce am terminat facultatea, m-am "trezit" luat pe sus în armată, distribuit la o unitate militară de geniști în transmisiuni. "Perfect!", m-am gândit eu, "În șase luni, măcar o să învăț alfabetul morse." Nu l-am învățat fiindcă n-a avut cine să ni-l arate: eram o trupă jalnică de "teriști" de 40 de indivizi, cu pregătiri profesionale extrem de diferite, aveam chiar și un arhitect printre noi, profesori de diferite materii, un inginer de "drumuri și poduri" și printre toți aceștia și unul care a terminat "cifre"...

A urmat însă acomodarea, destul de dificilă, de altfel, viața în cazarmă nu este una ușoară, măcar că în prima lună am băgat numai "pas de defilare" și desfacerea și curățarea "Kalașnikov-ului" din dotare. Și mai era o tradiție, ca arma din dotare să poarte nume de femeie, pe a mea o chema "Leana", că numele ăsta era scrijelit pe patul de lemn al armei, semn că generații de soldați înaintea mea, au "mângâiat" arma, desfăcând-o, curățind-o și asamblând-o pană la epuizare...

După o lună, trebuia să depunem jurământul față de drapelul unității, prilej de a arăta lumii întregi cum batalionul de transmisiuni bate pas de defilare, mai abitir decât batalionul tanchiștilor sau cel al parașutiștilor, care deși aveau o uniformă mult mai faină ca a noastră (era diferită doar de culoarea beretei și de eșarfa de mătase albă), erau niște gloabe surde care nu știau să pună piciorul în același timp cu bătaia tobei din fanfara militară, astfel încât să fie un singur sunet de pas sincronizat și nu o sută!

După, depunerea jurământului, am fost repartizați în două cete: "SSBe-i" și "SSPe-i", adică sergent serviciu bucătărie, respectiv sergent serviciu pază, mandea picând la bucătărie, aproape de popota ofițerilor unde serveam și noi masa, întrucât în sala cea mare de masă își luau masa soldații de la termen normal...

Și ca să nu ne plictisim, am mai fost repartizați, în afara celor două servicii, fiecare după pregătirea profesională, iar eu fiind omul "cifrelor" am fost repartizat la inventarierea bibliotecii unității, sub directa comandă a plutonierului Manole, măcar că n-am numărat nicio carte, dar în schimb, am citit câteva și nu din cele regulamente ale armatei... fiindcă plutonierul trăia în lumea lui și era "lasă-mă să te las", iar eu văzând asta, am profitat la maxim, așezându-mi o armată ușoară...

Și cum drumul nostru spre libertate "prin livadă trece", după ce cadrele părăseau unitatea la ora patru, o tuleam în oraș urmând cărarea din livadă și sărind gardul, fiindcă era plictiseală mare în unitate. Aveam totuși grijă să comparăm la apelul de seară de la ora șapte care era ținut ceremonios de ofițerul de serviciu, dacă nu era afumat până la acea oră... 

Totuși, legal, puteai să ceri bilet de voie pentru ieșirea în oraș. Așa, ieșeam pe poarta unității fără prea mare tam-tam... Într-o seară, îi vine comandantului ideea fatidică să facă o inspecție inopinată, negăsind la apel mai bine de jumătate din unitate. OSU-lui, ofițerul de serviciu pe unitate, îi sărise brusc beția din cap, iar acum făcea apelul la sânge...

Comandantul stătea în biroul lui cu fereastra deschisă urmărind cum câte unul, câte doi, soldații întregeau rândurile la apel, fiind notați ca și "chiulăi" pe o listă separată:

- Soldat TR B..., de ce ai lipsit de la apel? Unde ai fost,?, mă întreabă OSU teatral.

- Permiteți să raportez: făceam yoga la umbra lunii, în livadă, și n-am auzit goarna de strângere în careu!, zic eu cu curaj nevoie mare, fiindcă aveam în buzunar biletul de voie semnat chiar de el, dar pe care nu și-l mai aducea aminte...

Atunci, un hohot gigantesc de râs se aude din biroul comandantului. Îl chema Pricope, era militar de carieră și avea o obsesie bolnăvicioasă legată de figura lui Stefan Cel Mare și Sfânt, dovadă fiind efigiile domnitorului afișate peste tot în clădirea comandamentului, inclusiv în biroul lui... 

Comandantul era un om mic, iute, cu părul grizonat, tuns cazon, foarte serios în legătură cu meseria lui, și care păstorea vreo doi-trei căpitani cam bețivani și nu la fel de serioși cu uniforma. În schimb, Pricope era impecabil: avea grad de colonel plin și nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte...

Așa că, în cele din urmă, colonelul se urcă în fiat punto-ul lui și părăsește unitatea, în timp ce noi ne cărăbănim la cantină în pas de voie, pentru masa de seară. OSU, cu fața buhăită, vine și el la popota ofițerilor, pentru celebrele "macarale cu brânză":

-Soldat TR B...! Când ai următoarea permisie?, mă întreabă el cu ochii încă tulburi...

- Peste două săptămâni, să trăiți!, zic eu plin de speranță, în timp ce mă aflam în picioare, în poziție de "drepți" și salutând cu mâna la chipiu...

- Să vii vinerea asta, să-ți semnez permisia!

- Am înțeles, să trăiți!, urlu eu entuziasmat, în urechile OSU-lui, accentuându-i și mai mult mahmureala...

Da... aș putea să povestesc multe din armată, fiindcă era multă sminteală, mai ales printre cadre, dar și printre soldați, deși n-am auzit de strânsul apei de pe podea cu șiretul, sau spălatul latrinei cu periuța de dinți... N-am prins umiliri dintre-acelea... În schimb am prins marșuri forțate de câte 45 de km cu tot harnașamentul greoi în spinare, dar și vreo două "aplicații" care simulau starea de război:

- Haideți mă băieți mai cu viață, ce dreacu'! Așa cum ați văzut prin filme! Trebuie să urlați ca să speriați inamicul! Uite-așa: Auuuuuu!

- Da', domn plutonier e trecut de 11! Tre' să vie gustarea de dinainte de prânz! Ca să prindem puteri să urlăm la inamic!

- Dacă o să fie tot pâne cu telemea, o să urlăm unii la alții după apă, de sărată ce-i! Că-ți trebe o bărdacă de apă ca să stingi usturimea din suflet!

Și bineînțeles, că era! Apoi cum să mai urli cu burta plină de apă, dar'mi'te să mai sai de prin tranșee... Dormeam duios cu capul sprijinit de "Leana", la umbra dulce și liniștitoare a unor plopi bătrâni, ce se găseau bine ascunși în spatele unității...

Altădată ne dădeau ouă... Atunci aveam motive serioase să exersăm cu masca de gaze pe figură...  Nu mai spun de fasolea făcută la marmotă - mamă, ce bună era! - și servită în gamele... Inamicul n-avea nicio șansă... Dar nici noi! Stingeam cu grijă chiștocul de carâmbul cizmei, nu care cumva să stârnim vreo conflagrație!

Și apoi mai erau și "tragerile" în poligon! Cele mai faine erau noaptea, cu trasoare, măcar că ziua, nu puteam să nimeresc ținta, fiindcă "Leana" era decalibrată rău, așa încât tovarășul de lângă mine avea scoruri maxime, în timp ce eu eram pe minus... 

Cât despre aruncatul grenadei, nu eram mare fan. Îl lăsam întotdeauna pe un tovarăș să arunce în locul meu, fiindcă ăla era oleacă nebun după arme! Ba chiar izbutise să închege niste batoane de dinamită pe care le făcuse din mai multe pocnitori și artificii!

Din cauza entuziasmului său, era să ajungă la "bulău", - închisoarea unității -, dar mai ales din cauza pantalonilor șefului de poligon, care nu se așteptase la un asemenea zgomot!

Și-acum mai am într-un sertar, un lănțic cu plăcuța din armată cu numele meu, alături de un glonț cules de mine din poligon! Nu știu dacă a fost un glonte tras de mine, dar știu că după trageri, toată suflarea soldățească trebuia să caute prin iarba deasă gloanțele trase, ca să iasă la inventar... N-a ieșit cu unul, cel din buzunarul meu, fiindcă eram înciudat de bătăturile pe care le făcusesem la ambele călcâie, în cei 45 de kilometri de marș forțat cu tot cu harnașamentul care mi-a rupt spatele!

Evident, că la întoarcerea către unitate am venit cu ambulanța... Am făcut două săptămâni careul în ciorapi și șlapi, ca invalid, de le era ciudă celorlalți că n-au avut și ei aceeași idee...

Era viață de viață în infirmerie! Și desigur și la "bulău"! Primeai masa la pat, nu erai pus la nicio caznă, ba chiar puteai să joci șah sau rummy toată ziulica cu cadrele. Îl știu pe unul, Mândrilă îi zicea, care a "petrecut" jumate din armată la bulău: plecase din gardă și fusese prins de o inspecție... 

Eu n-am băgat prea multe gărzi, că noi teriștii, între timp, primisesem trese bostănii de sergenți, devenisem "cadre", iar cadrele nu făceau de gardă. Ne săltaseră în grad, chit că nu prea meritam, da' așa era cutuma... Ba chiar îl țin minte pe col. Pricope cum ne ținea morală legată de fuga din unitate, că o să fie consemnat în dosarele noastre, și-i păcat să avem dosarele "pătate", bașca mai dădeam și exemplu negativ și altora care nu se puteau abține, fiindcă libertatea era dulce și-și avea drumul bătătorit prin livadă...

Se spune că armata ori te prostește, ori te face mai deștept, te face mai "bărbat". Pentru mine n-a fost nici una, nici alta. Poate doar o mare pierdere de vreme... Un fel de vacanță de juma' de an, cu peripeții, pe care acuma le găsesc haioase, la terminarea facultății. 

În schimb, eu unul, m-am îngrășat în armată. Fiind SSB-eu, îmi făcusesem o pilă la unul dintre bucătari, tovarăș de suferință cu noi, fiindcă își tăiase un tendon la un deget, de nu-l mai putea întinde, îl ținea tot timpul chircit, și m-am ținut de capul lui să se ducă la spital și să se opereze.

L-am convins, când i-am explicat că o să stea două săptămâni post-operatoriu într-un salon curat, cu mâncare bună, servită la pat de asistente drăguțe. După ce s-a externat și s-a întors la unitate, îmi era așa de îndatoritor, încât seara, după ce cadrele plecau acasă, o punea de o porție de cartofi prăjiți cu grătar de ceafă de porc și cu lapte proaspăt muls de la GAZ, gospodăria anexă zootehnică a unității...

Iar către finalul "perioadei", în octombrie, de ziua armatei, după ce am bătut pas de defilare la parada care a avut loc în oraș, col. Pricope, poruncise la GAZ, ca un porc gras să se "împiedice" în cuțite, în vederea servirii la popota ofițerilor a unor cinstite piftii, banchet la care fuseseră invitați și dintre veteranii de război, cei care mai erau încă în viață...

A fost tare fain, fiindcă atât cadrele cât și veteranii au venit la țol festiv, de paradă, aceștia din urmă afișând pe piepturi, cu mândrie, medaliile lustruite și căpătate în război în urma faptelor lor de glorie. Iar noi stăteam cu gurile căscate la ei și la poveștilor lor de cătănie. Cred, că în-afară de jurământ, a fost momentul cel mai solemn din perioada mea de armată, când goarna a dat în careu, cu tristețe, "stingerea" în memoria tovarășilor veteranilor căzuți la datorie...

Iar astăzi, după atâta amar de vreme, când  mănânc piftie la vreun zaiafet, încă aștept goarna să deie, trist, stingerea... să răsune ca un ecou al unei perioade din viața mea, care m-a învățat să râd, să suport, să trăiesc...

În zorii zilei sau în miez de noapte, Când sufletul plânge sau când e în fapte, Există un semn, subtil sau clar, Ce poartă cu el o poveste adâncă, în dar.

Semn de recunoștință sau semn de ghinion, Ce poți citi în linii sau într-o privire adâncă, E mereu acolo, în umbra tăcerii, Ca un mesaj al vieții, cu toate tainele ei.

Uneori e un zâmbet, uneori e o lacrimă, O îmbrățișare caldă sau o ușoară răpăire, Semn de căldură sau semn de durere, Ce poartă cu el amintiri și speranțe sincere.

În labirintul vieții, semnele ne călăuzesc, Ne îndeamnă să credem sau ne-nvață să tăcem, Fie ele semn de recunoștință sau de ghinion, Rămâne în noi puterea de a le da un sens și un rost, ca-ntr-un dans de sioni.