Sub cerul României

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

 

Cu prețuire,

Andrei GUȚU


Категория: Проза

Все стихи автора: Andrei Guțu poezii.online Sub cerul României

Дата публикации: 1 ноября 2025

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 746

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Să fim ce-am fost

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,

Acolo unde demnitatea e parte din trup.

Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței

Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

 

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,

Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.

Să fim ca o floare care înflorește

Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

 

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,

Cu drag împreună, să creștem neîncetat,

Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit

Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

 

06.05.2026

Andrei GUȚU

Еще ...

Iartă necondiționat

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

 

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

 

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

 

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

 

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

 

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

 

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Еще ...

Rădăcini nevăzute

  De-a lungul veacurilor, acest neam a trecut prin furtuni, foamete și vremuri grele. Și totuși, de fiecare dată, chiar și atunci când oamenii se simțeau pierduți, o forță nevăzută îi ridica. Nu era în aur, nu era în arme, ci în credința lor — credința care le dădea răbdare, speranță și putere să continue.

  Fiecare rugăciune spusă în taină, fiecare gest de bunătate lăsat ca moștenire copiilor era o flacără aprinsă în întuneric. Această credință nu se stingea, chiar dacă oamenii pierdeau case, câmpuri sau chiar pe cei dragi. Ea trăia în fiecare copil care mergea la școală, în fiecare om care punea munca și onestitatea mai presus de frică, în fiecare inimă care credea că mâine poate fi mai bun.

  Neamul acesta a știut că adevărata putere nu vine din bogății, ci din rădăcinile nevăzute ale credinței. Și chiar dacă timpul trece și multe lucruri se pierd, rădăcinile acestea continuă să crească în tăcere, făcând ca oamenii să nu uite niciodată cine sunt și de unde vin.

  Credința neamului este ca un fir de lumină care trece prin generații, invizibil, dar imposibil de rupt. Ea le dă puterea să zâmbească, să lupte și să iubească, chiar și atunci când totul pare pierdut.

  Fie ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pe noi, familiile noastre și țara noastră pe calea păcii și prosperității.

 

09.11.2025

Andrei Guțu

Еще ...

El este viu

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

 

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

 

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

 

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

 

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

Еще ...

Pentru bunicii mei

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

 

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

 

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

 

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

Еще ...

Călătorul neobosit

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

 

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

 

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

 

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Еще ...

Стихи из этой категории

Dincolo de stele

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

 

Еще ...

DANIEL PART. 5

 

          Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din

sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.

Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?

Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?

Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea 

câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau

pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac 

acum cu  ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram  tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum 

gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la

asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.

          Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul  Horincea că se

clatină  când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală  până la noi acasă ,ca să nu mai 

fim nevoiți să scoatem cu greu  cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa

mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș  construi un spital micuț ,

sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii  din sat ,deoarece nu avem nici doctor  nici farmacie.

O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.

          Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !

Ce bine ar suna așa :-Fundația  Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .

Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi  îl

necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți

oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini  îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt

harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba  satul și de fericiți

ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!

          Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau

altcineva  i-am plimba pe cei cae vor să vadă  de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul  care 

curge lin la vale ,cu sălciile  plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile

aurii  de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !

          Și câte ,și câte  și câte gânduri nu-mi trec prin minte...                    

 

 

 

 

 

 

 

 

.

Еще ...

Plimbare cu motocicleta în maghiară

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Motorozás

 

Azóta, hogy Cecilia megszerezte A kategóriás jogosítványát, egy ideje érdekes fordulatot vett az élete. B és C kategóriában is megvolt, de az A számára ez valóban új élmény. A vizsga megterhelő volt, különösen az útvonalon lévő, de az erőfeszítést megjutalmazták azzal a szabadsággal, hogy bárhol fingott, bármikor, a nap vagy éjszaka bármely szakában. Szabadságának egyetlen akadálya az, hogy a motorkerékpárnak nincs akasztója. Miért van szüksége Ceciliának ragaszkodásra? Jó kérdés...hát nem is tudom, talán elcipelni a piacról bevásárolni, a fiát sétáltatni a mezőkön, hogy megnézze a mezőket, élvezze a pitypanggal tarkított rétek képét és sok más bukolikus tájat. , hogy megszerezze a matracát a Jysk-től és elhelyezze (egy része a mellékletben). Félreértés ne essék, Cecilia gyakorlatias ember, a rögzítést a motor meghosszabbításának tekinti, mintha ő vezetné az autót és ott lenne egy hátsó ülés, hogy pillanatnyilag olyan, mintha csak két autó lenne. ülések. Cecilia perspektívából látja a dolgokat, motorkerékpárral elmegy a legközelebbi autószervizbe. Beszél az ottani szakértőkkel, megmutatják neki a lehetőségeket, az egyes rögzítési modellek árát. Cecilia leül, és átnézi a rögzítési modellek listáját. Az összes árat mérlegelve azt a mellékletet választja, amelyik a legolcsóbbnak tűnt. A férfi megkérdezi tőle, hogy biztos-e benne, amit akar, hogy több vásárló panaszkodott a megvásárlása után, hogy teljesen le kellett választani a motorról, nem bízhattak benne, hogy embereket, tárgyakat szállítanak, nagy zajt csapni (annyit a semmiért), hogy megbánták a vásárlást, többször is be kellett menni a szervízbe, mint általában, stb. Cecilia szilárdan meg volt győződve arról, hogy ezt akarja, és azt mondta, hogy ő döntött, és semmi és senki nem változtathatja meg a preferenciáját. Az autószerviz tulajdonosa egyetértett vele, és a melléklethez hasonló, de minőségibb modellt rendelt. Várnia kellett, amíg az övé lesz, mert Hollandiából érkezett. Cecilia nem sietett, nagyon izgatott volt, hogy a motorján úgyis lesz ragaszkodás. Szerencsére nagyon energikus volt, nem kellett több vitamin, éjszaka sem aludt, túl nagy extázis, hogy esetleg az autószerviz tulajdonosa felhívja, hogy jöjjön el az attaséért.

Egy hónappal később kap egy e-mail-értesítést az autószerviztől, hogy az alkatrész készen áll, és jöhet a motorkerékpárral, hogy oldalra rögzítse. Cecilia néhány sötét karikával érkezett, túl régóta remélte, hogy a lehető legrövidebb időn belül készen lesz. Háromszor kellett bemennie a kukoricatáblára. De nem baj, nem szenvedett semmit, épségben megérkezett az autószervizbe. Az ottani férfiak felszerelték neki, jól passzolt, nem lötyögött, nem volt semmi gyanús. Legalábbis Cecilia első pillantásra így gondolta. De még csak nem is motorozott kötődéssel, hogy lássa, milyen érzés maga az élmény. Beindította a motort, hogy hazamenjen. Hazafelé úgy érezte, hogy a tartozékot kicsit nehéz cipelni, a motor is nehezebben kezelhető emiatt, főleg, ha kanyarodni kell, balra, jobbra, ahol csak kellett. Ezt azonban nem hagyja elkedvetleníteni, állandóan az attaséval megy, amíg egy meglehetősen tragikus eset meggondolja magát.

Egy forró augusztusi estén a környékbeli hipermarketbe ment vásárolni. Miután mindent beszerzett, ami a lasagne elkészítéséhez kellett, a táskát a vásárolt termékekkel a mellékletbe tette. Kiment a bolt parkolójából, miközben egy göröngyös úton ment, mert a külvárosban lakik, és ilyenek az utak, egy ponton valami furcsát érzett, mintha leszakadt volna a hosszabbítás, amit hordott. Egyáltalán nem tévedett. Az attasé megérkezett a kukoricatáblára, minden terméke a síkságon volt. Hogyan tud még ilyen körülmények között elkészíteni Dr. Oetker lasagnáját? Cecilia szóhoz sem jutott a döbbenettől, és arra gondolt, hogy a táska helyett akár egy személy is lehetett. Nem szerette meggondolatlan vágyának következményeit, ezért a helyi sajtóban hirdetett, borzasztó áron eladta az attasét, és a pénzen vett egy kész lasagnét.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
Oamenii au nevoie de prieteni.
Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
  
Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
  
A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. [3]
  
Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
  
O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
  
Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
  
Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. [6]
  
Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. [7]
  
Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

Еще ...

Pește preistoric în maghiară

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Őskori halak

 

Ausztrál kutatókból és űrkutatókból álló csapat megkockáztatta, hogy részt vegyen egy olyan küldetésben, amelyről korábban nem is hallottak, nevezetesen az új Kepler 170 rakétával való utazásra. A rakéta valójában egy prototípus, még fejlesztési fázisban tesztelik, de megígérte, hogy jutalmat kapnak bátorságukért, ha épségben visszatérnek a Földre.

Vállalva azokat a kockázatokat, amelyeknek ki vannak téve, felismerve, hogy lehet, hogy nem látnak újra napvilágot, elfogadták a kihívást, mindent magukkal vittek, amire szükségük volt, kétféle felszerelést kaptak (egyet arra, amikor a rakétában vannak, és egy másikat, amikor hold lesz, és fel kell jutniuk a Jupiter Europa holdjának felszínére). Küldetésük célja az Európa égitest feltárása és elemzése, amelyről több elmélet is hallható, de lényegében semmi konkrétum. Annál nagyobb a rejtély, hogy ezt az "Európa" nevet kapta, egy nagyon általános név, mert ott van Európa kontinense és az Europa FM megalakulása, de látok valami ismerőst ebben a névben, nem sugallja valahogy a gondolat, hogy életformák létezését ígérheti, legyenek azok akár mikroorganizmusok? És ha igaz, akkor: Hogyan nézne ki egy nap az Európán?, Hány óra van ott egy nap?, Mi lenne az átlaghőmérséklet? , Van-e ott valami különleges színű az égbolt, például hogyan látunk a Földön?, Vannak évszakaik, vagy örök tél?, Tekintettel arra, hogy vizes bolygó, van-e apály?

Bátor kutatóink minden kérdésre választ adnak. Az irányítótorony gondoskodik arról, hogy minden szükséges ellenőrzés megtörténjen a felszálláshoz és a motorok beindulásához, a légcsavarok egyre gyorsabban pörögjenek, és lekapcsoljanak. Átjárják a Föld bolygó légkörének minden rétegét, megrázzák, ahogy csak tudják, már a szemüket sem tudják nyitva tartani és elhagyták a légkört. Most a rakéta még mindig Európa felé halad, de lassabb ütemben, mintha lebegne, amit valójában csinál.

Útjuk összegzéseként elmondom, hogy egy hónap után érkeztek Európába, egy olyan hónapban, amikor csak tonhalkonzervvel, a napi étkezést helyettesítő kapszulákkal élték túl, kiszáradtak és csökkent a csontsűrűségük. Egy hónapja nem fürödtek, de a siker áldozatokat követel.

Megérkeztek, kiszálltak a rakétából, Európa befagyott óceánjának felszínén sétáltak. A bokája megcsúszásának és kificamításának veszélye nem olyan, mint a jégpályán, mert a gravitáció nem olyan, mint a Földön, hébe-hóba megérintem a lábammal a felületet, nem állandóan, inkább ugrásszerű séta. Egy lézerrel, amely megolvaszt, felforral, cseppfolyósít bármilyen anyagot, lyukat ütöttek Európa felületén, hogy mintákat, életre utaló bizonyítékokat vegyenek ki. Ezután egy elektromos rudat helyeznek be a lyukba. Amikor lényeket észlel, elindít egy hálót, amelyben elkapja őket. Még negyed óra sem telt el földi időben, hogy már elkaptak valamit. Mi értelme van csapdába esni, ha nem tud kiszabadulni abból a lyukból, mert az túl kicsi? A felfedezők kinagyítják a lyukat a lézerrel. Kihúztak egy nagy állatot, körülbelül akkora, mint a hírekben szereplő partra vetett bálnák. Beraktam egy akkora inkubátorba, és beviszem a rakétába.

Eléggé zsibbadtnak tűnik, már haldoklik attól, hogy elvitték természetes élőhelyéről.

Az egyik kutató atlaszt készít az Európán élő tengeri állatok anatómiájáról. Nézd meg azt a halat, úgy néz ki, mint egy keszeg és egy harcsa kombinálva. A száj elég érdekes, az orra szögletes és bajuszos.

Először azt hitték, hogy ez egy ritka faj a Felinae Purcicae natāre királyságból, de miután vérre szúrták, a DNS-teszt eredménye enyhén szólva megdöbbentő volt.

A kutatók egy fagyott óceáni macskát tartottak fogságban, különösen az édesvízi Nebelungot. Egyike volt azon kevés víz alatti nebelungoknak (úgy tűnik, elég öregnek), akik valójában az Europa hold csendes vizében élnek. Szürke volt, mint a Nebelung macskák a Földön. Hal alakú, de az atlasz szerint macskaféle lenne. Tehát nem lehet más, mint egy fóka, ha macska és hal tulajdonságokkal is rendelkezik.

Еще ...

O POVESTE PENTRU TINE -epilog-

Sunt stăpâna lui Atos.Cât a fost la noi a fost fericit

A fost un membru al familiei noastre; însă sfârșitul lui

a fost o mare dramă.Plângea ore întregi ,se văita ,de

ne rupea sufletul.Doctorul veterinar a făcut și el ce a

putut.,dar suferințele nu au încetat.M-am sfătuit cu  el

și am ajuns la concluzia  că numai moartea îl va scăpa

de suferință .Urmează eutanasierea...mă pregătesc ...

sufletește...ca pentru o înmormântare...Doctorul vine

și-mi  spune:

          -Nu mă pot uita în ochii lui !...

          -Mă implic căt pot  -îi spun...

A venit ora...l-am  așezat pe balansoar ,i-am luat capul în poală

 

l-am mângâiat ,am vorbit cu el i-a administrat injecția care un

doare, și Atos s-a dus...a scăpat de dureri...dar vaetele  lui le-am

auzit multă vreme...De obicei poveștile au un sfârșit  frumos.

Am auzit și eu povestea, care m-a impresionat ,și o trimit și eu

mai departe să înțeleagă și copii cât de inteligenți sunt câinii

                            sfârșit

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍