🎦 Tatăl pe care l-am găsit

Când ziua alegerii iarăși răsare,

Ridică-ți glasul, ieși la votare.

Puterea-i în tine, speranța e vie,

Țara renaște prin democrație.

Un vot schimbă totul, un vot ne unește,

Destinul țării prin noi se clădește.

Contează credința, contează să crezi,

Țara votează — și tu să votezi!

26.09.2025

Cu responsabilitate și iubire de țară,

Andrei Guțu.

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,

Acolo unde demnitatea e parte din trup.

Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței

Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,

Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.

Să fim ca o floare care înflorește

Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,

Cu drag împreună, să creștem neîncetat,

Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit

Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

06.05.2026

Andrei GUȚU

Un militar nu-i orișicare,

El stă neclintit la strajă-n țară,

La hotare, zi și noapte,

Apără pământul cu dreptate.

El este scutul liniștii,

Când peste țară vin furtuni,

El stă în față, fără frică,

Cu jurământul prins în inimă.

Ridică steagul cu onoare,

Și-l poartă-n suflet neîncetat,

Cu demnitate și credință,

Pentru un viitor luminat.

Nu-i doar un om în uniformă,

Ci un exemplu de curaj,

Își apără țara cu vitejie,

Chiar și în vremuri de necaz.

A fi militar e-o noblețe,

Un legământ de neclintit,

Iar pentru țară și dreptate,

El merge drept, nebiruit.

La mulți ani, Armata Română! 🇷🇴

Cu respect și recunoștință 

față de toți militarii români!

Andrei Guțu

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

În mine mă închid mai tare,

Și simt că nu mai am scăpare.

De când tu, tată, ai plecat,

Și singură tu m-ai lăsat.

Lupt cu greu

Să merg 'nainte,

Cu durere-n suflet scriu,

Că tu nu ești lângă mine

Și în suflet mi-e pustiu.

Oameni mulți am lângă mine,

Dar doar unul mă iubește.

Multe lacrimi el mi-a șters

Și mereu mă liniștește.

Când mă pierd pe drumul meu,

El mă cheamă înapoi.

Îmi arată că iubirea

Trece peste orice ploi.

Poate Tu mi l-ai trimis,

Pe acest înger scump,

Să-mi aline orice rană

Când sufletul îmi e frânt.

Să-mi aducă liniștire

În momentele mai grele

Și să-mi fie lângă suflet,

Printre lacrimi și durere.

Ție, tată, îți mulțumesc

Pentru tot ce mi-ai trimis.

Ai răspuns la rugăciunea

Ce-n tăcere ți-am trimis.

Poate Tu mi l-ai trimis

Ca lumină pe-al meu drum,

Să-mi aducă iar speranță

Și să-mi fie sprijin bun.

Tată drag, în fiecare zi

Dorul tău mă însoțește,

Dar iubirea ce ți-o port

Niciodată nu se sfârșește.

Până-n clipa revederii,

Voi păstra iubirea ta,

Fiindcă un tată ca tine

Nu se va putea uita.

Arunc priviri aprinse,

sfâșiind emoții închise,

îmi asum greșeli dureroase,

deși rămân îndepărtate.

Îți doresc răul,

dar simt bunăstarea

ca o rană care tace.

Te urăsc, știind că te iubesc,

și totuși nu voi fi părtașă

propriului meu sfârșit.

Cu ochii roșii,

ca o moștenire tăcută,

va rămâne atașarea —

umbra fricii mele…

El nu purta mătase, nici haine de oraș,

Ci-o cămașă veche de lucru și-un simplu guler ras,

Mirosul slab de lemn și liniștea-n spate,

Când se-ntorcea din vie, cu pași egali, la noapte.

Nu-i plăceau vorbele multe, nici sfaturile lungi,

El îți arăta cum în viață, frica s-o alungi;

Ținea un pahar de cristal , cu apă rece și pură,

Și-și ștergea fruntea de sudoare, după munca dură.

Ne-am așezat o dată pe-o bancă de brad cioplită,

Fără să spunem vreun cuget, cu lumea-n fața oprită;

El a tăiat o felie de pâine cu briceagul lui bun,

Și mi-a dat-o-n tăcere, ca pe-un legământ străbun.

Acolo-s înfipți toți anii, în scândura de la ușă,

În urmele de pe vatră, în fiecare fir din cenușă;

Și-acum, când privesc în oglindă și văd asemănarea,

Știu că din el mi se trage și pasul, și toată cărarea.

Găsit-am într-un sertar acoperit de praf

O poză veche, cu colțurile roase:

Tata la douzeci de ani, curat,

Cu privirea blândă și sfioasă.

Zâmbește simplu către aparat,

Purta o cămașă ce-i stătea bine,

Cu gulerul drept și deșelat,

În care timpul parcă se ține.

Pe fundal se vede doar un gard

Și un colț de casă înnoită,

Unde florile-n lumină ard

Și lumina tace adâncită.

Se simte-n poză un aer cald,

O grijă nevăzută, tainică, tăcută,

Cu o mână încet stătea pe gard

Și o vorbă bună ce din umbră cântă.

Privesc la el și înțeleg ușor

Că bucuria din ochii săi senini

Nu era doar un vis rătăcitor,

Ci rostul unei vieți fără de spini.

Și-l văd așa cum a fost mereu,

Cu fruntea senină, cu pasul domol,

Purtând în tăcere drumul greu,

Dar lăsând în urmă pasul plin, nu unul gol.

Mi-a dat în palmă-o scândură veche

Și-un creion simplu, cu miez de grafit,

Mi-a arătat cum se-ascultă-n pereche

O lume-n care el s-a oprit.

„Aici e pragul,” mi-a spus cu glas blând,

„Aici e brazda, iar colo e drumul...

Să nu te pierzi când lumina s-a stins

Și peste casă se-așterne fumul.

Privește-n vale, spre vechea fântână,

Unde bunicii lăsat-au ecou,

Să ții mereu lemnul  în a ta mână

Și să reiei totul, zilnic, din nou.

Să știi să bați în scândură bine,

Să nu te temi de un vânt că-i prea greu,

Că tot ce-am fost și ce port eu în mine

Va crește-n mersul tău și mereu.

Nu-i lesne drumul pe lume, copile,

Când toate se schimbă,  vin și se duc,

Dar ține minte-n greoaiele zile:

Rădăcina adâncă nu se duce pe uluc.”

Nu mi-a lăsat nici argint, nici palate,

Ci-o palmă bătută de vreme și fier,

Și-o hartă-n tăceri adevărate,

Să știu să m-adun când mă pierd.

Și-acum, când trec anii prin fața mea oarbă,

Și-n palme simt brazda ce-ncepe să crească,

O viață-i prea scurtă s-o poți limpezi toată,

Dar lasă-mi-o, tată, o hartă curată.

Vechime de 10 ani