Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
Категория: Патриотические стихи
Все стихи автора: Andrei Guțu
Дата публикации: 10 ноября 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 2085
Стихи из этой категории
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Crezul meu
În van se zbate marea
oricât ar fi de-adâncă,
n-o reuși surparea
cât țărmul e de stâncă.
Căci stânca poate să înfrunte
și grozăviile din munte,
iar munții nu s-or nărui
atât cât stânca va trăi.
Și nici pădurea n-o pieri,
căci omul o va ocroti.
Toate ființele din fire
aspiră la nemurire,
căci pentru ele trăiesc Zei,
iar pentru oameni Dumnezei.
Și știu că ființa românească
a-nvins dușmani ca să trăiască.
Ea niciodată n-o pieri,
dacă un monolit va fi!
S-AU STINS SPERANȚE
Deschide fereastra și ușa și cerul ,
În casă e frig , e și gheață și plânge
Fccul în vatră .
S-au stins și speranțe și drepturi ,
Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,
Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,
Suspină gândul cu ochii afară ,
De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,
Căldura-i afară în casă e gerul .
Plâng ochii pe geamuri ,
E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,
E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,
Căldura chibritului nu ostroieste
Durerea din oase .
De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,
Când om te credeai printre oameni
Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,
Să nu mai stai cu mâna întinsă ,
Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .
T.A.D.
Statu-i mort.
Statu-i mort Vorbește-n șoaptă că te aud Mii de păsări merg în cârd, Și copiii de odinioară nu mai stau în dud Strigă de salvare,statu-i surd. Nu mai e salvare în neam, Ceru-i de culoar bordeaux,se vede de la geam Și se strigă fără cusur, Pământu-i tot sângeriu,statu-i dur. Și oricât de fonetic ai fi fost Crezi că lupta avea rost? Cu caleașca lui de spin zâmbăreț Poți plânge oricât,statu-i glumeț Printre miile de note muzicale N-am auzit niciun sunet ca atare, Ai urlat ca un prost,ai dat duma, Eu sunt statul,n ai prins gluma Vorbesc cu tine democratic, Ca să nu devii tu birocratic, Ce,chiar vrei să știi adevărul? Fii cinstit,mușcă mărul. Tu cu-n măr al doamnei învrăjbirii te liniștești, Că-ți place în păcat să trăiești Eu ca stat îți dau onoarea, Ca mie să-mi oferi darea. Darea mea nu e valuta, E lauda,că ea e bruta, Brutalism cum vrei tu a-l defini, Strigătul sfâșietor corzile vocale îți încetini. Stat drag eu îți urez, Că de rău să te vizez De ale Domnului psalmuri, În suflet îmi sunt balsamuri. Tu cu fum de țigaretă mă sufoci, Ca să mai omori de ale neamului voci, Strigăm cu toți în zare, De a inimii curățare. Tu stat,tu stai degeaba neîncetat, Și cordul mi l-ai sfintecat Hai,mai dă-le țigarete și tort! Prin toate cele de cuviință,statu-i mort.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Crezul meu
În van se zbate marea
oricât ar fi de-adâncă,
n-o reuși surparea
cât țărmul e de stâncă.
Căci stânca poate să înfrunte
și grozăviile din munte,
iar munții nu s-or nărui
atât cât stânca va trăi.
Și nici pădurea n-o pieri,
căci omul o va ocroti.
Toate ființele din fire
aspiră la nemurire,
căci pentru ele trăiesc Zei,
iar pentru oameni Dumnezei.
Și știu că ființa românească
a-nvins dușmani ca să trăiască.
Ea niciodată n-o pieri,
dacă un monolit va fi!
S-AU STINS SPERANȚE
Deschide fereastra și ușa și cerul ,
În casă e frig , e și gheață și plânge
Fccul în vatră .
S-au stins și speranțe și drepturi ,
Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,
Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,
Suspină gândul cu ochii afară ,
De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,
Căldura-i afară în casă e gerul .
Plâng ochii pe geamuri ,
E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,
E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,
Căldura chibritului nu ostroieste
Durerea din oase .
De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,
Când om te credeai printre oameni
Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,
Să nu mai stai cu mâna întinsă ,
Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .
T.A.D.
Statu-i mort.
Statu-i mort Vorbește-n șoaptă că te aud Mii de păsări merg în cârd, Și copiii de odinioară nu mai stau în dud Strigă de salvare,statu-i surd. Nu mai e salvare în neam, Ceru-i de culoar bordeaux,se vede de la geam Și se strigă fără cusur, Pământu-i tot sângeriu,statu-i dur. Și oricât de fonetic ai fi fost Crezi că lupta avea rost? Cu caleașca lui de spin zâmbăreț Poți plânge oricât,statu-i glumeț Printre miile de note muzicale N-am auzit niciun sunet ca atare, Ai urlat ca un prost,ai dat duma, Eu sunt statul,n ai prins gluma Vorbesc cu tine democratic, Ca să nu devii tu birocratic, Ce,chiar vrei să știi adevărul? Fii cinstit,mușcă mărul. Tu cu-n măr al doamnei învrăjbirii te liniștești, Că-ți place în păcat să trăiești Eu ca stat îți dau onoarea, Ca mie să-mi oferi darea. Darea mea nu e valuta, E lauda,că ea e bruta, Brutalism cum vrei tu a-l defini, Strigătul sfâșietor corzile vocale îți încetini. Stat drag eu îți urez, Că de rău să te vizez De ale Domnului psalmuri, În suflet îmi sunt balsamuri. Tu cu fum de țigaretă mă sufoci, Ca să mai omori de ale neamului voci, Strigăm cu toți în zare, De a inimii curățare. Tu stat,tu stai degeaba neîncetat, Și cordul mi l-ai sfintecat Hai,mai dă-le țigarete și tort! Prin toate cele de cuviință,statu-i mort.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.
Другие стихотворения автора
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Din răsputeri spre casă
În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.
El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,
să-și vadă măicuță care stă la fereastră.
Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,
și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.
Inima îi bate, îi bate atât de tare,
iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.
Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,
dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.
I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,
dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.
În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,
iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.
Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,
lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.
Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,
din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.
Cu prețuire, Andrei Guțu.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Din răsputeri spre casă
În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.
El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,
să-și vadă măicuță care stă la fereastră.
Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,
și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.
Inima îi bate, îi bate atât de tare,
iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.
Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,
dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.
I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,
dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.
În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,
iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.
Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,
lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.
Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,
din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.
Cu prețuire, Andrei Guțu.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.