Случайные публикации :)
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Sunet de primăvară
Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.
Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.
În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.
Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.
Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.
Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.
Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.
Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.
Baraboi I.
Fără titlu
Iubita mea frumoasă,
Acest poem nu are titlu,
Universal este precum ești tu în frumusețea ta...
Cum poate crede cineva,
Că dragostea nu-i însuși cerul în libertatea sa,
Cu-acel albastru necuprins,
Ce poartă norii cei pufoși
Și care capătă ciudate forme,
Ce par să ne vorbească fără rost?
Dar rostul lor este chiar frumusețea pusă-n ei...
Iubito tu ești fata unor zei,
Știam din prima clipă, cu siguranță am știut,
Căci inima-mi șoptește mai mereu tăcut,
Să te iubesc fără să știu a pierde drumul început,
Iubito crede-mă, eu o ascult!
(4 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Amorul ca dimensiune
Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe
Și fă-mi loc să trec spre ultima!
Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...
Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,
Doar amorul peste tot tronează –
Neînțeles de mințile umane...
Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie
Pe unde-apucă: animale – procreare –
Suflete goale, reci și moarte...
Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:
Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;
Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...
Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare
Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –
Să mă iubească-n disperare,
Să-ncerce să dea viață
Vieții mele bulversată?
Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:
Hai, Amore, să fugim de lume,
Să ne spânzurăm de stele-noapte,
Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,
S-adormim în lumi străine – întuneric...
Printr-o sărutare – lumină-n lumi:
Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;
Caldă și molcomitoare – nemuritoare.
Undeva, în mine...
Mai, vineri... stă să plouă. Mă plimb pe-alei tăcute,
Fără țintă, fără cuvinte, dar cu pasul lin.
Să caut să deschid în mine uși nevăzute,
Să mă regăsesc în propriul meu destin.
Îmi răscolesc cu grijă amintirea,
Să nu stârnesc pe cele ce m-au marcat
Să nu mai port durerea, neputința... nici
rătăcirea,
Poveștii noastre ... cu cel mai trist final...
Undeva, în mine, stiu că zace o floare de femeie
Caut să nu se ofilească sub tăcerea ce arde
...Și-a început să plouă, cu picuri ce parcă ar vrea și ei să spele
Amintirea poveștii, dorul și speranțele deșarte.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Sunet de primăvară
Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.
Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.
În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.
Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.
Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.
Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.
Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.
Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.
Baraboi I.
Fără titlu
Iubita mea frumoasă,
Acest poem nu are titlu,
Universal este precum ești tu în frumusețea ta...
Cum poate crede cineva,
Că dragostea nu-i însuși cerul în libertatea sa,
Cu-acel albastru necuprins,
Ce poartă norii cei pufoși
Și care capătă ciudate forme,
Ce par să ne vorbească fără rost?
Dar rostul lor este chiar frumusețea pusă-n ei...
Iubito tu ești fata unor zei,
Știam din prima clipă, cu siguranță am știut,
Căci inima-mi șoptește mai mereu tăcut,
Să te iubesc fără să știu a pierde drumul început,
Iubito crede-mă, eu o ascult!
(4 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Amorul ca dimensiune
Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe
Și fă-mi loc să trec spre ultima!
Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...
Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,
Doar amorul peste tot tronează –
Neînțeles de mințile umane...
Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie
Pe unde-apucă: animale – procreare –
Suflete goale, reci și moarte...
Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:
Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;
Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...
Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare
Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –
Să mă iubească-n disperare,
Să-ncerce să dea viață
Vieții mele bulversată?
Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:
Hai, Amore, să fugim de lume,
Să ne spânzurăm de stele-noapte,
Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,
S-adormim în lumi străine – întuneric...
Printr-o sărutare – lumină-n lumi:
Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;
Caldă și molcomitoare – nemuritoare.
Undeva, în mine...
Mai, vineri... stă să plouă. Mă plimb pe-alei tăcute,
Fără țintă, fără cuvinte, dar cu pasul lin.
Să caut să deschid în mine uși nevăzute,
Să mă regăsesc în propriul meu destin.
Îmi răscolesc cu grijă amintirea,
Să nu stârnesc pe cele ce m-au marcat
Să nu mai port durerea, neputința... nici
rătăcirea,
Poveștii noastre ... cu cel mai trist final...
Undeva, în mine, stiu că zace o floare de femeie
Caut să nu se ofilească sub tăcerea ce arde
...Și-a început să plouă, cu picuri ce parcă ar vrea și ei să spele
Amintirea poveștii, dorul și speranțele deșarte.