Случайные публикации :)
NOAPTE CU VISE
Doar nopțile cu vraja lor
Mă potolesc când ard de dor
Te caut dragul meu mereu
Prin toți ce-mi ies în cale.
Adesea în loc m-am oprit
Mi se părea că undeva
Eu te-am zărit.
Sufletul pereche
Încă te caut, deși e târziu,
În visele-n care te chem înapoi,
Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,
Rămâi în inima mea de-amândoi.
Oricât de departe, tu ești al meu,
Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,
În fiecare dor, tot a ta sunt eu,
Deși ești departe și totuși te leagă.
Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,
Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,
Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,
Căci inima mea încă plânge de tine.
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Gînd asimetric
Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.
Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.
Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
NOAPTE CU VISE
Doar nopțile cu vraja lor
Mă potolesc când ard de dor
Te caut dragul meu mereu
Prin toți ce-mi ies în cale.
Adesea în loc m-am oprit
Mi se părea că undeva
Eu te-am zărit.
Sufletul pereche
Încă te caut, deși e târziu,
În visele-n care te chem înapoi,
Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,
Rămâi în inima mea de-amândoi.
Oricât de departe, tu ești al meu,
Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,
În fiecare dor, tot a ta sunt eu,
Deși ești departe și totuși te leagă.
Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,
Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,
Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,
Căci inima mea încă plânge de tine.
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Gînd asimetric
Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.
Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.
Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!