Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: coffeepeople
Дата публикации: 5 марта 2014
Просмотры: 3263
Стихи из этой категории
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Din cauză de suflet
Din cauză de suflet mă scufund
Tot mai adânc, încet desprins de realitate
Mă-neacă dragostea ce-n inimă ascund
Tras pân’ la fund de o speranță și un poate
Din cauză de suflet totu-i strâmb
Departe caut să-l aduc cât mai aproape
Cărarea-mi umblă amețită spre amurg
Orbind din cauză de suflet se abate
Din cauză de suflet nu m-ajung
Caut pământ cu rădăcinile-mi uscate
Pierind din mine frunza verde nu mai sunt
S-au veștejit lipsindu-mi zâmbetele toate
Din cauză de suflet am să curg
Topit de dor lacrima fuge-n ploi sărate
Neauzite râuri varsă din cuvânt
O marea tristă de tăceri adânc săpate
Ajung din cauză de suflet absentând
Uitând prezentul în trecut mâine-i un poate
Să mai respir am să mai pot aer visând
Vibrând pe buzele ce tremură cu șoapte
Ușa
Am stat și am privit la uşa închisă
Cu gîndul ca se va deschide ...înzadar
Am stat şi-am asteptat cu mîna întinsă
Si nu-mi venea sa cred ...sfîrsitul este clar...
A fost o perioada minunată
Aveam si inima si suflet si speranță
Dar cei cu soarta asta bleatemată
Cînd crezi...ai tot...ea scuipa în a ta viață
Dar iata a iesit si a trecut incet pe lîngă mine
Mergeam din urma ei dezamagit
Știind ca ia deja nu-mi aparține
Si nu mai este tot ce am iubit
La semafor e rouşu ea trecuse
Eu am ramas să aştept ca întotdeauna
Si utima nadejde se pierduse
Dar eu mergeam mergeam din urmă într-una
In urma nu se intoarece si ma doare
De parca nu a fost nimic nici cînd
Rugzacul ma apasa in spinare
Nu vreau sa cred ca-i despre tine gind
Mai e un semafor din nou semanul stop
Dar de aceasta data ea nu a trecut
Rugzacul meu m-apasa chear nonstop
Nu ma apropii... dar dorul e acut
Am mers eu tot asa vrio ciţiva metri
Pîn a intrat într-un butic de linga drum
Am alergat neitrerup si kilometri
Dar nu ma obiseam asa ca acum
Am continuat privind spre geamul mare
De la spinare s-o mai vad odata
Dar n-am vazut....ma doare tot mai tare
Acum chear am pierdut aceasta fata
Doar inainte! ...nu mai da inapoi
Î-mi spune raţiune mea într-una
Dar inima î-mi spune cred in voi
Si nu mai stiu deci unde e minciuna
Scriu totul in momentul de acum
Nu e poveste ...muza...inventare
Eu stau pe un sacunul de linga drum
In citeva secunde de al ei suflare
Stau tot aştept ...scriind i-am pierdut urma
Nu a ieșit... sau poate a ieșit cît va scriu vouă
Aceste gânduri mă frămînta acuma
A dispărut ca după dimineață o rouă
Mă duc să beau pentru a uita de toate
Și știu că în alcool nu e scaparea
Am fel de fel de gîndiri chear și moarte
Așa că cred mai bine e uitarea...
Nu pot sa spun că voi mai scri poezii
Și apropo la semafor e verde
Sunt înecat de gînduri...mii și mii
Am mai simțit odată ce înseamnă a pierde
Stau și privesc
Stau și privesc focul încet
Și ma întreb cât poat' sa doară
O iubire ce a'nceput
Nu tocmai însă într-o vară
A început atât de simplu de la doua trei cuvinte
Dar acum ma uit în față și mult te oi mai tine minte
Poate ce simt nu pare însă o fi iubire pentru mulți
Însă știu ca din iubire pentru tine-aș muta munți
Stau noaptea cu ochii în lacrimi, privind tăcut prin amintiri
Dorul de tine ma cheamă de dincolo din altă lume
Aș vrea să-ți ating doar mâna sau pe nume eu ați spune..
Dorul ăsta-i greutate
Ce-mi pasă sufletul..
Ma apasă zi și noapte
Mi as dori să-mi fi aproape
:)
Alexandru TamazlicaruMima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Minciuni
M-arunc în valuri de speranță
Înot pierdut prin amăgiri
Mă-neacă surdă circumstanță
Mințit de false străluciri
Întind cu oarbă cutezanță
Aripi de suflet copleșit
Lipsit de aer n-am portanță
Mințit de vânt m-am prăbușit
Găsesc clepsidrele-n ruină
Timpul curgând prin amintiri
Să mă transforme în rugină
Mințit de strâmbe ispitiri
Mă chiamă fapte în instanță
De judecată sunt mințit
Căzut din propria-mi balanță
M-am condamnat în rătăcit
Trăiesc îngust lipsit de nuanță
Culoarea-mi umblă risipit
În alb și negru am prestanță
Acoperind tot ce-am mințit
Rămân acut în discordanță
Găsind apus în răsărit
Adun tăcerea cu distanță
Scăzând din viață păcălit
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Din cauză de suflet
Din cauză de suflet mă scufund
Tot mai adânc, încet desprins de realitate
Mă-neacă dragostea ce-n inimă ascund
Tras pân’ la fund de o speranță și un poate
Din cauză de suflet totu-i strâmb
Departe caut să-l aduc cât mai aproape
Cărarea-mi umblă amețită spre amurg
Orbind din cauză de suflet se abate
Din cauză de suflet nu m-ajung
Caut pământ cu rădăcinile-mi uscate
Pierind din mine frunza verde nu mai sunt
S-au veștejit lipsindu-mi zâmbetele toate
Din cauză de suflet am să curg
Topit de dor lacrima fuge-n ploi sărate
Neauzite râuri varsă din cuvânt
O marea tristă de tăceri adânc săpate
Ajung din cauză de suflet absentând
Uitând prezentul în trecut mâine-i un poate
Să mai respir am să mai pot aer visând
Vibrând pe buzele ce tremură cu șoapte
Ușa
Am stat și am privit la uşa închisă
Cu gîndul ca se va deschide ...înzadar
Am stat şi-am asteptat cu mîna întinsă
Si nu-mi venea sa cred ...sfîrsitul este clar...
A fost o perioada minunată
Aveam si inima si suflet si speranță
Dar cei cu soarta asta bleatemată
Cînd crezi...ai tot...ea scuipa în a ta viață
Dar iata a iesit si a trecut incet pe lîngă mine
Mergeam din urma ei dezamagit
Știind ca ia deja nu-mi aparține
Si nu mai este tot ce am iubit
La semafor e rouşu ea trecuse
Eu am ramas să aştept ca întotdeauna
Si utima nadejde se pierduse
Dar eu mergeam mergeam din urmă într-una
In urma nu se intoarece si ma doare
De parca nu a fost nimic nici cînd
Rugzacul ma apasa in spinare
Nu vreau sa cred ca-i despre tine gind
Mai e un semafor din nou semanul stop
Dar de aceasta data ea nu a trecut
Rugzacul meu m-apasa chear nonstop
Nu ma apropii... dar dorul e acut
Am mers eu tot asa vrio ciţiva metri
Pîn a intrat într-un butic de linga drum
Am alergat neitrerup si kilometri
Dar nu ma obiseam asa ca acum
Am continuat privind spre geamul mare
De la spinare s-o mai vad odata
Dar n-am vazut....ma doare tot mai tare
Acum chear am pierdut aceasta fata
Doar inainte! ...nu mai da inapoi
Î-mi spune raţiune mea într-una
Dar inima î-mi spune cred in voi
Si nu mai stiu deci unde e minciuna
Scriu totul in momentul de acum
Nu e poveste ...muza...inventare
Eu stau pe un sacunul de linga drum
In citeva secunde de al ei suflare
Stau tot aştept ...scriind i-am pierdut urma
Nu a ieșit... sau poate a ieșit cît va scriu vouă
Aceste gânduri mă frămînta acuma
A dispărut ca după dimineață o rouă
Mă duc să beau pentru a uita de toate
Și știu că în alcool nu e scaparea
Am fel de fel de gîndiri chear și moarte
Așa că cred mai bine e uitarea...
Nu pot sa spun că voi mai scri poezii
Și apropo la semafor e verde
Sunt înecat de gînduri...mii și mii
Am mai simțit odată ce înseamnă a pierde
Stau și privesc
Stau și privesc focul încet
Și ma întreb cât poat' sa doară
O iubire ce a'nceput
Nu tocmai însă într-o vară
A început atât de simplu de la doua trei cuvinte
Dar acum ma uit în față și mult te oi mai tine minte
Poate ce simt nu pare însă o fi iubire pentru mulți
Însă știu ca din iubire pentru tine-aș muta munți
Stau noaptea cu ochii în lacrimi, privind tăcut prin amintiri
Dorul de tine ma cheamă de dincolo din altă lume
Aș vrea să-ți ating doar mâna sau pe nume eu ați spune..
Dorul ăsta-i greutate
Ce-mi pasă sufletul..
Ma apasă zi și noapte
Mi as dori să-mi fi aproape
:)
Alexandru TamazlicaruMima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Minciuni
M-arunc în valuri de speranță
Înot pierdut prin amăgiri
Mă-neacă surdă circumstanță
Mințit de false străluciri
Întind cu oarbă cutezanță
Aripi de suflet copleșit
Lipsit de aer n-am portanță
Mințit de vânt m-am prăbușit
Găsesc clepsidrele-n ruină
Timpul curgând prin amintiri
Să mă transforme în rugină
Mințit de strâmbe ispitiri
Mă chiamă fapte în instanță
De judecată sunt mințit
Căzut din propria-mi balanță
M-am condamnat în rătăcit
Trăiesc îngust lipsit de nuanță
Culoarea-mi umblă risipit
În alb și negru am prestanță
Acoperind tot ce-am mințit
Rămân acut în discordanță
Găsind apus în răsărit
Adun tăcerea cu distanță
Scăzând din viață păcălit
Другие стихотворения автора
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Разве плохо быть волком?
Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут, в голове и в воле, несломанный летающий беркут.
Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.
Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.
Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Недосказанное
Они мне обещают жизнь,
Они! Слепые от рожденья.
Пытаясь только услужить,
Слепым и глупым убежденьям.
Они мне обещают мир,
Руками красными от слизи.
Пытаясь запереть меня в сортир,
Прикрасами их идеальной жизни.
Ноты
С каждой минутой голые ноты горят в твоём голосе,
С каждой минутой я таю все больше в его холоде,
С каждым шагом все больше теряюсь в этом полюсе,
С гаждым словом ты все дальше и это наше прошлое.
Теперь ты осталась на всегда одна,
и нотки твоих слов всеголишь забытая ода,
Где ты была когда так мне была нужна?
Когда я остался один на один, и победила чума...?
Любить, научишь ты меня
В твоих глазах теряю душу,
Ты в моём сердце лишь одна,
Ради тебя закон нарушу,
Сожгу весь мир,ради тебя.
Твоя улыбка солнца лучик,
Твой голос, ярче чем заря,
Ты меня любви научишь,
Любить, научишь ты меня.
Перед тобой дрожу как мальчик,
и как старик я без тебя,
Я расцелую каждый пальчик,
Чтоб вечно ты моей была.
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Разве плохо быть волком?
Разве плохо быть волком? Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, ты певец, ты белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком? Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут, в голове и в воле, несломанный летающий беркут.
Разве плохо быть волком? Твой голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, где темнота стеной, где мира последний обрыв.
Разве плохо быть волком? Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, даже стая когда к стене прижала, ты стоишь, собака бы убежала.
Разве плохо быть волком? В дыхании пару ты силы находишь, весь мир горит в аду, а ты даже не стоиншь.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Недосказанное
Они мне обещают жизнь,
Они! Слепые от рожденья.
Пытаясь только услужить,
Слепым и глупым убежденьям.
Они мне обещают мир,
Руками красными от слизи.
Пытаясь запереть меня в сортир,
Прикрасами их идеальной жизни.
Ноты
С каждой минутой голые ноты горят в твоём голосе,
С каждой минутой я таю все больше в его холоде,
С каждым шагом все больше теряюсь в этом полюсе,
С гаждым словом ты все дальше и это наше прошлое.
Теперь ты осталась на всегда одна,
и нотки твоих слов всеголишь забытая ода,
Где ты была когда так мне была нужна?
Когда я остался один на один, и победила чума...?
Любить, научишь ты меня
В твоих глазах теряю душу,
Ты в моём сердце лишь одна,
Ради тебя закон нарушу,
Сожгу весь мир,ради тебя.
Твоя улыбка солнца лучик,
Твой голос, ярче чем заря,
Ты меня любви научишь,
Любить, научишь ты меня.
Перед тобой дрожу как мальчик,
и как старик я без тебя,
Я расцелую каждый пальчик,
Чтоб вечно ты моей была.