Dor fără sfârșit

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Într-o lume plină de întuneric,

el caută căi de lumină.

Nu strigă, nu lovește-n scut,

ci lasă pacea să se-adune.

Când vede ură pe pământ,

el pune-n loc un zâmbet blând.

Nu vrea războaie, nici cuvânt,

ce face sufletul să strige.

El merge liniștit, încet,

și-ajută oamenii să creadă,

că binele e tot secret

ce face viața mai curată.

Și dacă-l întâlnești pe drum,

te-aduce lin pe-a sa cărare.

Omul păcii e ca o rază

ce face lumea mai frumoasă.

Lumina coboară din cerul senin,

Biblia ne arată drumul divin.

Cu dragoste și răbdare în inimă,

Sufletul se înalță spre pace și lumină.

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

Dragi barbati din lumea intreaga,

Explicati voi cum se poate...

Dintr-un cumul de femei,

Tot voi sa le stiti pe toate.

Multe-s faine si destepte,

Harnice din cale afara

Dar uitandu-va-n ograda 

Nu-i priveliste normala.

Lucrurile - s repezite, 

Vrem de toate intr-o zi

Si uitam ca perfectiunea, 

Sta pitita intre copii.

Societatea s-a schimbat, 

Avem gadget uri moderne

Dar interiorul nostru,

Duce lipsa de poeme.

Nu mai stim sa dam o floare, 

Celor ce ne-au educat

Si nici multumesc sa spunem

Unui chip induiosat.

Ne grabim s-ajungem iute

La un job ce il uram

Banii mai ca ne rapeste

Moftul de a fi stapan.

Libertatea-i o fantoma

Ce apare cand si cand

Cu catuse benevole

Stam legati pan'la mormant.

Iesi pe strada si-ti dai seama

Ca nimic nu-i cum era,

Azi dreptatea si onoarea

Sunt virtuti anapoda.

Vrem o lume ca afara

Dar corutia-i printesa,

Rautatea si prostia

Sunt piese de rezistenta.

Daca mai avem cutume

Hai sa coloram o parte,

Astfel din aceasta lume

Sa iubim macar jumate!

05. FEB. 2024

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Hai români în ziua sfânta a Unirii,

Cu toții, să nu mai gândim cu Ură,

Hora noastră fie-n sensul Iubirii,

Și stop să punem noi...la imposTură

Azi vreau unul pe altul să ne iubim,

Uniți la bine și la greu mereu să fim,

Pâinea de-i albă, neagră s-o împărțim,

Și multă bunătate în jur să dăruim

Imnul, noi să-l cântam sub tricolor,

Și-al lui mesaj să ajungă peste hotare,

Să afle toți că-n România e un popor,

Ce a luptat pentru Unire și Onoare

În timp prea mulți ne-au folosit ca slugi,

Pentru că noi de ,,frați" am fost vânduți,

Și sub papuc am stat pe perioade lungi,

Și-am dat avutul țării pe niscaiva bănuți

Și azi vedem, cum tara se vinde,

Către străini de cei aleși prin vot,

Și tot mai des, nimeni nu-l prinde,

Pe-acel ,,lobist" cinstit, ce nu e hoț

Acum, în zi de sărbătoare mare,

Să ne unim și viitor să construim,

Un neam puternic să devenim sub Soare,

Și pe vecie, români, stăpâni, aici, să fim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Pe pagini vechi de cronici scrise,

S-ascunde vecinic neamul meu.

Și pergamentele bătrâne

Tăinuie istoria, ca un ecou.

Din vechi povești și lungi izvoare,

Din fapte mari și gânduri drepte,

Se-nalță glasul peste fire,

Dând vieții sens din vremi străvechi.