Basarabie, dă-mi mâna!
Basarabie, dã-mi mâna,
Vino, dar, cu-ai tãi copii,
Cãci a noastrã ţarã vede
Cât de mult doreşti sã vii!
Basarabie, duşmanii
Recunoascã-şi datoria:
Sã te lase-odatã-n pace
Şi-ţi înapoieze glia!
Numai inima ta ştie
Cât avu a îndura;
Dar întreaga Românie
E acum de partea ta!
Basarabie, vecinã,
Plai, de dincolo de Prut,
Plângã cine e de vinã
Şi te vinde c-un sãrut!
Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã
De tãtari şi de cazaci
Şi-nţeleg atât de bine
Semnele ce mi le faci!...
Acvilã, ţinând un sceptru
Şi-un mãslin în gheara sa,
Privind, când spre România,
Când înspre Transnistria.
Pajurã multicolorã
Şoim, cu pavãzã şi scut!
Cei ce te-au avut drept "sorã",
Ce onoare au avut!
Monument, spre care-ntruna,
Urlã lupi şi lei mugesc
Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,
Falnic, steagul românesc!
Basarabie-mbrãcatã-n
In subţire şi porfir,
Scump condei, pe care-l poartã
Dimitrie Cantemir!
Dor cu dor, din nou se-adunã
Şi fac punte peste Prut,
Sã fim iarãşi împreunã,
Cum eram la început!...
Категория: Патриотические стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 16 июня 2022
Просмотры: 1482
Стихи из этой категории
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Arthur-regele uitat
„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”
N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.
Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.
„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!
Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”
Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.
Sărmană țară !
Nu plânge ,mama mea bătrână ,
Că fii tăi de azi te fură
Își pun vată în urechi ,
Iar ție ,îți pun căluș în gură.
Nici când n-a fost mai crudă soarta
Ca-n anii următori luminii ,
Când alții îți hotărăsc soarta
Și trag de tine ,precum câinii.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu ceri
Stăpânii lumii ,căntă hora
În ajutorul cui să speri ?
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zări ,a țării
Să se înalțe spre lumină
Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !
Pământul țării e sfânt și scump
Și strigă-n el atâta sânge
Trimite-i Doamne un viteaz ...
Când pentru noi și cerul plânge
Limba română
Limba română,
Veșnic sa rămână,
O mare moștenire
În astă ominire.
Limba română,
Veșnic sa rămână
Una prețioasă,
De toți aleasă.
Limba română,
E limbă strămoșească
Din străbuni lăsată
În mâna cerească!
Compusă pe 25.08.2021
Romani de pretutindeni
Fratilor, romani de pretutindeni,
Cat va dainui lumea sa nu uitati,
de-ale patriei locuri cinstite,
Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.
Nu uitati nici de parintii vostri,
Ce se sting incet de-al vostru dor,
De copiii rataciti pe strada,
Cautand pe mama sau pe tatal lor.
E ciudat strainul, iar munca e grea,
Far’ de rautate: vino-n tara ta!
Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,
Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.
Mult iubita tara, a fost cotropita,
De-a ei fii misei,care i-a crescut,
Intorca-se roata,aducand acasa,
Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.
Uniti in credinta si in rugaciune,
Muncind cu blandete si seninatate,
Birui-vom raul, birui-vom moartea.
Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.
N-avem... avem
N-avem intelectuali
Dar avem generali
N-avem inteligenti
Dar avem repetenti
N-avem destepti
Dar avem inepti
N-avem profesionisti
Dar avem securisti
N-avem cinstiti
Dar avem banditi
N-avemm luminati
Dar avem retardati
N-avem poligloti
Dar avem hoti
N-avem universitari
Dar avem bisnitari
N-avem onemie
Dar avem tiganie
N-avem cultura
Dar avem impostura
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Arthur-regele uitat
„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”
N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.
Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.
„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!
Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”
Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.
Sărmană țară !
Nu plânge ,mama mea bătrână ,
Că fii tăi de azi te fură
Își pun vată în urechi ,
Iar ție ,îți pun căluș în gură.
Nici când n-a fost mai crudă soarta
Ca-n anii următori luminii ,
Când alții îți hotărăsc soarta
Și trag de tine ,precum câinii.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu ceri
Stăpânii lumii ,căntă hora
În ajutorul cui să speri ?
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zări ,a țării
Să se înalțe spre lumină
Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !
Pământul țării e sfânt și scump
Și strigă-n el atâta sânge
Trimite-i Doamne un viteaz ...
Când pentru noi și cerul plânge
Limba română
Limba română,
Veșnic sa rămână,
O mare moștenire
În astă ominire.
Limba română,
Veșnic sa rămână
Una prețioasă,
De toți aleasă.
Limba română,
E limbă strămoșească
Din străbuni lăsată
În mâna cerească!
Compusă pe 25.08.2021
Romani de pretutindeni
Fratilor, romani de pretutindeni,
Cat va dainui lumea sa nu uitati,
de-ale patriei locuri cinstite,
Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.
Nu uitati nici de parintii vostri,
Ce se sting incet de-al vostru dor,
De copiii rataciti pe strada,
Cautand pe mama sau pe tatal lor.
E ciudat strainul, iar munca e grea,
Far’ de rautate: vino-n tara ta!
Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,
Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.
Mult iubita tara, a fost cotropita,
De-a ei fii misei,care i-a crescut,
Intorca-se roata,aducand acasa,
Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.
Uniti in credinta si in rugaciune,
Muncind cu blandete si seninatate,
Birui-vom raul, birui-vom moartea.
Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.
N-avem... avem
N-avem intelectuali
Dar avem generali
N-avem inteligenti
Dar avem repetenti
N-avem destepti
Dar avem inepti
N-avem profesionisti
Dar avem securisti
N-avem cinstiti
Dar avem banditi
N-avemm luminati
Dar avem retardati
N-avem poligloti
Dar avem hoti
N-avem universitari
Dar avem bisnitari
N-avem onemie
Dar avem tiganie
N-avem cultura
Dar avem impostura
Другие стихотворения автора
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Oh, călător îngândurat!...
Cât încã te mai poţi mişca,
Cât câinii te mai latrã,
Cât, încãlzind fiinţa ta,
Mai arde focu-n vatrã,
Cât bate vântul printre brazi,
Cât ploaia te mai udã,
Să te ridice-atunci când cazi
De mai găseşti vreo rudă,
Fii bucuros că poţi vedea
A soarelui lumină
Căci cetina bradului tău,
Spre vale se înclină!
☆
Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,
Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",
Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,
Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Anii care vin
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
Şi pãrinţi
Şi ai multe rugãminţi.
Ani de dor,
Vânt şi nor
Straniu ţipãt de cocor;
Când vezi dungi,
Umbre lungi,
Faptul serii dac-ajungi.
Fiicã, fiu,
Care scriu
Un "Adio!", pe sicriu.
Greutãţi,
Libertãţi,
Altfel decât alte dãți.
Multe ploi
Şi noroi,
Fãcând pasul meu greoi.
Verde-arbust
Lãsând must,
Miere, fãrã niciun gust.
Anii mei
Scurţi şi grei,
Negãsind plãcere-n ei.
Vis târziu,
Pãmântiu,
Câini, ce latrã a pustiu.
Timp urât,
Mohorât,
Bãtrâneţi şi... cam atât.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.