Basarabie, dă-mi mâna!
Basarabie, dã-mi mâna,
Vino, dar, cu-ai tãi copii,
Cãci a noastrã ţarã vede
Cât de mult doreşti sã vii!
Basarabie, duşmanii
Recunoascã-şi datoria:
Sã te lase-odatã-n pace
Şi-ţi înapoieze glia!
Numai inima ta ştie
Cât avu a îndura;
Dar întreaga Românie
E acum de partea ta!
Basarabie, vecinã,
Plai, de dincolo de Prut,
Plângã cine e de vinã
Şi te vinde c-un sãrut!
Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã
De tãtari şi de cazaci
Şi-nţeleg atât de bine
Semnele ce mi le faci!...
Acvilã, ţinând un sceptru
Şi-un mãslin în gheara sa,
Privind, când spre România,
Când înspre Transnistria.
Pajurã multicolorã
Şoim, cu pavãzã şi scut!
Cei ce te-au avut drept "sorã",
Ce onoare au avut!
Monument, spre care-ntruna,
Urlã lupi şi lei mugesc
Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,
Falnic, steagul românesc!
Basarabie-mbrãcatã-n
In subţire şi porfir,
Scump condei, pe care-l poartã
Dimitrie Cantemir!
Dor cu dor, din nou se-adunã
Şi fac punte peste Prut,
Sã fim iarãşi împreunã,
Cum eram la început!...
Категория: Патриотические стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 16 июня 2022
Просмотры: 1485
Стихи из этой категории
Chişinău
Chișinău oraș frumos,
Ce ai un soare luminos.
Soarele-ți zâmbește,
Bucuria ți-o vestește.
Ai clădiri mărinimoase,
Înalte și frumoase.
Chișinău oraș cu flori,
Și cu mulți locuitori.
Tu ai oameni muncitori,
Ce lucrează de cu zori.
Oameni iubitori de muncă,
Ce se grăbesc la lucru.
Tu ești oraș vestit,
De turiști ești tot iubit.
Că ești foarte vestit,
Pentru multe istorii menit.
Chișinău te îndrăgim,
Și mereu noi te iubim.
Că ești un oraș frumos,
Unde păsările-ți cântă duios.
Ești orașul preferat,
Chișinăul meu cel drag.
Te îndrăgim fiecare,
Și cel mic și cel mare.
Poezie dedicată"orașului Chișinău"
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Speranta in mijlocul dezastrului social
Nu se mai pune acum
Pe primul loc iubirea
Ci banii si doar tehnologia
Cine are un iphone ,
O casa mult mai mare ,
Nici unul nu intelege
Ca distruge o valoare
Toti sunt suparati
Si plang de viata ...
Toti sunt inșirati in lumea mare
In cautarea banilor
Si intr-adevar uita de valoare
Dar cata bogatie poti sa strangi in brate
Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...
Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta
Cu banii ce-ti stau in poala
Si-ti trezeste doar dorinta?
Uitam cei aia simplitate..
Luptam pentru putere si autoritate
Uitam de mila si de compasiune
Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune
Simti si tu un miros de indiferenta?
Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta
Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie
Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..
A venit timpul sa lasam mandria
Si cu siguranta sa uitam prostia
Sa stim cu totii ce inseamna modestia
Sa ne oprim o clipa ,sa zambim
Sa ne redescoperim
Si pana intr-un final sa ne iubim
Satul meu natal
Un sat plin cu istorii
Cu vii amintiri
Apare din abisuri
Printre oameni și copii.
Un sat cu demnitate,
Plin de libertate,
Cu valori importante,
De dreptate si solemnitate!
14.10.2021
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Chişinău
Chișinău oraș frumos,
Ce ai un soare luminos.
Soarele-ți zâmbește,
Bucuria ți-o vestește.
Ai clădiri mărinimoase,
Înalte și frumoase.
Chișinău oraș cu flori,
Și cu mulți locuitori.
Tu ai oameni muncitori,
Ce lucrează de cu zori.
Oameni iubitori de muncă,
Ce se grăbesc la lucru.
Tu ești oraș vestit,
De turiști ești tot iubit.
Că ești foarte vestit,
Pentru multe istorii menit.
Chișinău te îndrăgim,
Și mereu noi te iubim.
Că ești un oraș frumos,
Unde păsările-ți cântă duios.
Ești orașul preferat,
Chișinăul meu cel drag.
Te îndrăgim fiecare,
Și cel mic și cel mare.
Poezie dedicată"orașului Chișinău"
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Speranta in mijlocul dezastrului social
Nu se mai pune acum
Pe primul loc iubirea
Ci banii si doar tehnologia
Cine are un iphone ,
O casa mult mai mare ,
Nici unul nu intelege
Ca distruge o valoare
Toti sunt suparati
Si plang de viata ...
Toti sunt inșirati in lumea mare
In cautarea banilor
Si intr-adevar uita de valoare
Dar cata bogatie poti sa strangi in brate
Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...
Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta
Cu banii ce-ti stau in poala
Si-ti trezeste doar dorinta?
Uitam cei aia simplitate..
Luptam pentru putere si autoritate
Uitam de mila si de compasiune
Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune
Simti si tu un miros de indiferenta?
Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta
Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie
Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..
A venit timpul sa lasam mandria
Si cu siguranta sa uitam prostia
Sa stim cu totii ce inseamna modestia
Sa ne oprim o clipa ,sa zambim
Sa ne redescoperim
Si pana intr-un final sa ne iubim
Satul meu natal
Un sat plin cu istorii
Cu vii amintiri
Apare din abisuri
Printre oameni și copii.
Un sat cu demnitate,
Plin de libertate,
Cu valori importante,
De dreptate si solemnitate!
14.10.2021
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Другие стихотворения автора
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Lucruri mari
Mare lucru e sã ştii
Sã îţi vezi de-a ta lucrare
Şi în dreptul ei sã pui
Semnele de întrebare.
Mare lucru e sã poţi
Sã te-abţii când ai dreptate,
Sã nu cauţi sã-i înveți
Pe cei ce le ştiu pe toate!
Mare lucru sã-ţi cunoşti
Locul tãu în astã lume,
Nerâvnind în niciun fel
O distincţie anume.
Mare lucru e sã vrei
Sã te porţi ca fiu de Rege.
Sprijinind pe cei ce-i dor
Des, picioarele betege.
Mare lucru e sã ai
O ureche ce n-aude
Bârfele şi şoaptele
Celor mai de treabã rude!
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Lucruri mari
Mare lucru e sã ştii
Sã îţi vezi de-a ta lucrare
Şi în dreptul ei sã pui
Semnele de întrebare.
Mare lucru e sã poţi
Sã te-abţii când ai dreptate,
Sã nu cauţi sã-i înveți
Pe cei ce le ştiu pe toate!
Mare lucru sã-ţi cunoşti
Locul tãu în astã lume,
Nerâvnind în niciun fel
O distincţie anume.
Mare lucru e sã vrei
Sã te porţi ca fiu de Rege.
Sprijinind pe cei ce-i dor
Des, picioarele betege.
Mare lucru e sã ai
O ureche ce n-aude
Bârfele şi şoaptele
Celor mai de treabã rude!
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.