Suntem mulți!

În cele din urmă Nelu o cunoaște pe Florentina,dragoste la prima vedere.Se întânleau 

la noi acasă; părinții lor nu știau. Florentina ,era ca o ciută speriată ,ochii erau temători.

Însă nici ei ,nu au apucat bătrânețele împreună Doar prietenia mea cu Nelu durează.

Eu  i am botezat  primul  copil ,pe Octavian ,ce-mi poartă numele .

          -Pe mine m-a durut mult despărțirea voastră -spune mama...

Cât s-a zbătut Gabi ,căt a muncit ? E u  am văzut eram lângă ea.Era ca un titirez dacă

pot spune așa :dimineața ducea copilul la creșă ,ședea  zi lumină la tarabă de cele mai

multe ori nemâncată să pună ban pe ban să cumpere mașină ,să meargă după marfă .

Și-a mărit afacerea,,avea mai multe locuri de desfacere cu mai multe vânzătoare  a pier-

dut controlul  au furat-o fără rușine.Era un om bun câștigase simpatia fetelor ce lucrau la

bancă care o anunțau cănd avea facturi la plată .Înebunită umbla după împrumut.Nu pot

să nu-i dau Cezarului ce al Cezarului și nici să nu -i recunosc meritele .A falimentat a luat

drumul străinătății  a muncit pe unde a găsit .S-a orientat ,unde ar putea obține un salar mai

bun și Fata Bibelou așa cum a rrămas pentru mine ,soacra ei ,a condus și conduce și azi ,

mașini -mastodont- :tiruri prin toată Europa .Draga mea Gabriela  zică lumea ce o vrea tu ești

un erou al acestori vremuri .

          În grrădina din fața casei se lasă înserarea.După  ploaia cuminte și caldă ,florile sunt

fericite; iedera împrăștie parfumul ei peste tot.Pe stradă  e tăcere, o tăcere ce rănește...

Oamenii stau în case,privesc prin sticla geamurilor  peisajul înserării .Suntem cu toți consem-

nați; purtăm  mănuși măști, avem voie să ieșim după treburi ,cu ptogram. E pandemie de

COVIT-19 ; stăm în casă și vedem ce se mai întâmplă  la televizor: câți s-au molipsit, câți au

murit, câți sunt în covalescență.

          Mâine va fi o nouă zi ,vom depăna alte amintiri; pe acestea nu le poate lua nimeni sunt

propietate privată .Ziua e pe sfârșite ,un sfârșit de primăvară.Narura este curată ,aerisită după

ploaie .Spre apus ,pe cerul înalt mai dăinue urme ale norilor în mișcare. Nici o adiere ; totul

pare neclintit .Nu e loc nici pentru un fir de praf,doar frunze, iarbă, flori.Nici gângăniile nu mai

sparg tăcerea ; doar câte un lătrat de câine.Apele scăzute ale Siretului curg anevoie spre

întânlirea cu Dunărea ,ceva mai jos.Urmează să înflorească crinii de mai  apoi bujorii,iar zore-

lele care se agață cu disperare pentru a apuca un loc mai bun la soare..Umbrele  negre ale

noptii își desfac faldurile tăcerii.La lumina unui bec ,mai răsfoiesc o carte; cartea e hrana

sufletului meu în singurătatea împusă Noaptea se odihnește , dar somnul nu vine.Mai controlez

o dată dacă am tras zăvorul la ușă și dacă geamurile sunt închse  Patul mă așteaptă ca un bun

prieten .Dincolo de geam ,beznă;Nici un fir de lumină până va răsări luna ,stăpâna nopții.

                                        șfârșit

Îl văd din nou, era vremea să-și facă gogoașa. Îl descopăr într-o ceșcuță

pe un raft dormind. În casă mai era și fiul meu cu prietenul lui, jucau șah.

Au văzut și ei minunea. Ne era simpatic și mai ales așteptam ce va urma.

       A fost o vreme, când nu l-am mai văzut. Îi simțeam lipsa. Într-o zi apare...

Era altcineva... era un fluture deosebit de frumos, energic, mă căuta pe mine ...

sau pe cineva? Mai crescusem viermi de mătase, dar în condiții normale.

Știam ce urmează! Bietul fluturaș...E ra îmbrăcat în culori vii, lucitoare.M-a tratat

ca pe-o cunoștință veche, mereu pe lângă mine.Știam că sacrificiul fluturașului 

nu duce la nimic. El, ea, avea nevoie de un partener sau parteneră, altfel nu pot 

lăsa urmași, sacrificiul, zbuciumul era zadarnic.În primele zile a fost energic, agitat,

mereu căuta ...ce?

        Nu mai căuta hrană ...apă...cât va rezista? Devine abătut, îmi era tare milă de el.

Se așeza în palma mea și parcă plângea...da, după un partener ce nu mai venea...

Cu ultima sforțare a expulzat un jet de ouă. Deci ea își aștepta perechea să-i binecuvânteze

viitoarea generație ... dar nu a fost așa....ea a murit...Aveam ambalajul de la  un mârțișor....

Era potrivit de un sargofag...și l-am păstrat ca pe un bibelou.

Nici  nu  plouă, nici nu ninge 

Într-nu suflet întristat

Când  norii fug besmetici,

Nici când  viforul îi uscat.

Tristă-i  ziua în care 

Dor, speranțe, așteptări,

Sunt învăluite-n  ceață 

Spulberate-n  patru zări!!!!

Iubesc adierea,foșnetul și floarea,

Iubesc gingășia,fiorul și zarea

Iubesc văzduhul albastru

Cu cerul senin,

Iubesc învierea,nemurirea...

Prin toate acestea

A-și vrea să rămân

Când ultimul pas îl leg de destin!...

Printre atâtea, ce le vedem, le auzim, ne plac sau ne doare,

unde mai rămâne ceva timp să fim fericiți ?

     Fericirea, ce o fi ea, cum e ambalată , îmbrăcată, știu sigur,

că poate fi modestă, costisitoare, risipitoare, furioasă și în atâtea 

forme îmbrăcată, că este greu s-o găsești. Treci pe lângă ea, dar o

ignori nu o simți, nu o vezi....tot ești gol pe interior...inima sărmana 

oftează...

     Fericirea e lângă noi, printre noi...de ce nu o vezi ? Înseamnă că,

te aștepți la lucruri, fapte imposibile...

-E destul să iubești și să fii iubit.

-Să fii sănătos, cu toți dragi ție.

-Să fie liniște și pace.

-Natura să ne ocrotească de dezastre.

-Să ne putem asigura traiul, cu ce avem nevoie.

-Să ocotim natura și vietățile ei.

-Să ne ajutăm aproapele.

-Să credem că Domnul Cresc, ne apără la nevoie.

Toate acestea, ne pot face fericiți.

Dacă dorim mai mult, ne pierdem omenia .

Eu cred că există un Rai și un Iad și că vom da socoteală.....

Gândul e ca o vioară ce cântă mereu ,

Sunetul lui dulce îl înțeleg doar eu ;

Zarea dimineții în suflet pune soare

Câți dintre noi ,îl înțeleg oare?...

Sã vinã cei ce mai au încã

Vreo grijã pentru ţara lor,

Toţi cei ce vor sã pun-o brâncã

De scump şi mare ajutor!

Sã vinã cei ce duc povara!

Sã vinã cel din neamul meu,

Care-şi iubeşte, încã, ţara,

Temându-se de Dumnezeu!

Unde-ţi sunt, Iancule, oştenii,

Unde-i Crişan, Mãria Ta?

Mai vor sã suie ardelenii

În Apuseni, spre-a te urma?

Unde-ţi sunt, Tudore, pandurii?

Unde-s boierii trãdãtori,

Unde-s stihiile naturii,

Sã dea spahiilor, fiori?

Întregul nostru neam doreşte

Ca sã te vadã cum apari,

Strigând "Nainte!"-n româneşte,

Ca fiu al României Mari!

Îmi iubesc eu limba,

Îmi iubesc poporul,

Îmi iubesc tezaur din greu dobandit!

Îmi iubesc eu ţara,

Îmi iubesc şi neamul 

Îi iubesc pe toţi din toata inima.

Dar oare, eu nu ma vor lăsa....

Ştiu ca gandesc prostii,

Dar daca... 

Ei se vor duce lasându-mă in urma,

Fara regret...

Şi fara emotii?

NU,NU,NU!

Eu îi voi face sa regrete,

Sa se intoarcă, sa ma ia si pe mine cu ei 

În barcă 

Cepoi Viorel

Ce-am fi noi fără istorie?

Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?

Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?

Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,

Pământul tău e binecuvântat de zei

Cresc flori însângerate

Pe morminte de eroi

Prin sacrificiul lor

Cu o tară bogată și frumoasă

Ne am ales !

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,  

Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.  

Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,  

Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Prin lupte și visuri, prin renaștere și dor,

Ne-am construit rădăcini și un viitor mai ușor.

Cunoașterea trecutului ne ține uniți și vii,

Istoria nu iartă, ea ne arată CINE VOM FI.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Vinho tinto leve é bom

O vinho tinto leve é bom,

Colhido no final do outono,

Mais sobre a geada, mais sobre o homem,

Bebo muito mais e não fico bêbado.

Eu jurei que nunca mais beberia

Mas eu não consigo me segurar

Bom vinho, bom, eu gosto,

Não sei o que farão com ele.

Vinho de maçã raro

Ele sobe em sua cabeça sem escada,

Vinesor de bogies verdes

Torne o homem invisível.

O vinho é bom e saboroso,

Quando você bebe com um homem bonito.

Mas se você beber com um homem feio,

O vinho para na garganta.

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.